Goals: Be happy.

duminică, 17 iunie 2018

Propriul Roland Garros

Un domnișor, probabil învârtindu-se în jurul cifrei de cinci ani, cu ochi albaștri, își face din pietrele de pe jos cele mai bune prietene. Sau poate este o ea, o tânără domniță, nu știu, părul lung la copii îmi dă sistemul de apreciere peste cap. Îi spune Didi - așa îl/o strigă mama sa, de pe banca de alături, în timp ce vorbește la telefon. Multitasking-ul sigur ne omoară astăzi.

Sunt în față la TNB, e prea zgomot pentru o carte, deși, la nevoie, pretenții mai slăbuțe. Se joacă puștiul cu pietrele ceva nemaipomenit. Dă din picioare, din mâini, peste cap, le ascunde, le răstoarnă, își face castel, le împrăștie, ochește puncte în depărtare. A făcut lună pietrișul de aici.

Privesc scena și mă gândesc. Oare ce înclinație să se ascundă în el? Clar are energie (fenomen des întâlnit la puștime), clar are joc de picioare, se încumetă să arunce... să meargă la tenis? Baiat de mingi - dacă tot îi place să strângă. Apoi..poate se îndrăgostește de tenis și peste 20 de ani avem un alt campion de Roland Garros.

Sursă

Oare așa s-au gândit și părinții Simonei? Așa s-au gândit toți părinții copiilor care au avut un vis și l-au urmat?

Mama sa pare totuși interesată de conversație. Poate a avut o zi grea și se descarcă cum poate; așa cum am făcut și eu acum 10 minute, înainte de a se așeza ea pe banca de lângă mine. Nu judec. Sau cel puțin încerc. Știu că ceea ce se întâmplă în spatele unui om este rodul a unor factori atât de diverși și mulți încât mi-aș pierde timpul dacă aș încerca să îi ghicesc. Suntem nu doar suma a celor cinci cei mai apropiați oameni, ci și a jobului, a cărților pe care le citim, a problemelor pe care nu vrem să le rezolvăm, a emoțiilor după o zi întreagă, a omului de lângă noi, a părinților și alegerilor mărunte.

Cred că vreau să spun că mi-ar fi plăcut să mai am doar un an sau doi până să câștig propriul meu trofeu de Roland Garros. Să-mi câștig bătăliile, să mă duc pe terenul meu de sport și să nu plec de acolo până când nu se scurge și ultima picătură de sudoare de pe frunte, până când nu simt că următoarea lovitură poate fi și ultima respirație. Vreau să am terenul meu de joc, mingea și paleta mea și să strig cât mă țin plămânii. Nu de durere, ci de implicare.

Băiețelul încă nu a plecat. Își vede de treabă prin iarbă. Spun că e băiat, prea îmi face ochi dulci.

Între timp, mai dau o foaie: 12 Reguli De Viață.


TNB
București
12 iulie

vineri, 1 iunie 2018

(Recenzie) Despre adâncimea rolului de mamă - Ceea ce datorăm

Te-ai gândit vreodată la ceea ce datorezi tu?

Da, tu - cel care acum poate te pregătești să te aniversezi, tu cel care ai primit o veste bună, cel care simte că a dat lovitura, cel care a întors spatele cuiva în acest moment sau cel care se simte bine cu viața sa?

Te-ai gândit vreodată că ești dator cuiva pentru ceva? Pentru liniște, bucurie, armonie, entuziasm, decență, respect, echilibru?

Și cât de lungă poate fi lista...

Săptămâna trecută am terminat "Ceea ce datorăm", de Golnaz Hashemzadeh Bonde - o scriitoare iraniană, stabilită în Suedia, și mi-au tot revenit întrebările acestea în minte. Care sunt datoriile pentru care sunt recunoscătoare?

Vocea Umană


Cu siguranță fiecărui om pe care l-am întâlnit în viață, fiecărui eveniment și fiecărei situație le datorăm câte ceva, chiar și țării în care trăim, deși în cazul de față probabil că România îmi este mie datoare, dar...înțeleg că nici eu nu am făcut chiar tot posibilul să o fac mai bună.

Golnaz Hashemzadeh Bonde


Chiar despre societate, patrie, migrație, oameni și familie vorbește și Nahid, personajul scriitoarei. Revoluția din Iran a prins-o cu un soi de curaj greu de închipuit aici, acum (poate doar cei care au prins revoluția noastră pot să empatizeze). S-a luptat acolo cât au ținut-o armurile interioare. Asta până când a pierdut un om, a trădat și s-a trezit prinsă în rolul de mamă. Apoi Suedia s-a întâmplat în viața ei fără să se aplece către mama sa și să îi spună: "Maman, trebuie să o fac, este pentru ea, pentru fiica mea."

Dar nu pleci de undeva pentru că te-ai dat bătut. Pleci să faci ceva, să construiești ceva nou. Să construiești ceva, semn că nu dai doi bani pe căcaturile care ți s-au întâmplat până atunci.

Spun prinsă pentru că Nahid scoate din adâncurile ei niște gânduri despre ce înseamnă să fii mamă, încât pe mine, cel puțin, m-a forțat să las cartea puțin și să diger ceea ce simte ea. În calitate de copil i-am reproșat faptul că e nedreaptă, egoistă și crudă. Cu atât mai mult cu cât este diagnosticată cu cancer, o boală care îi răscolește amintirile din Iran și traseul pe care l-a întins până la 50 de ani.


Oamenii au impresia că, dacă-s părinți, e automat nevoie de ei. Nu-i deloc așa. Oamenii s-au descurcat mereu. Cine zice că povara pe care o reprezint e mai mică decât sentimentele de ușurare după? Eu, una, nu sunt de acord. Nu sunt genul de om care să te scutească mai mult decât să te împovăreze. Deși ar trebui să fiu. Fiind mamă, mă gândesc. E responsabilitatea mea. Să le ușurez viața celorlalți. Dar n-am făcut-o niciodată.

Și acum mă gândesc, oare ce datorează ea? Să fie ironic titlul...când de fapt viața i-a smuls mare parte din fericiri și i-a lăsat în loc imaginile în care era bătută, înfricoșată, speriată? Că nici în Suedia Iranul nu a părăsit-o? Sau că de fapt "Ceea ce datorăm" se referă la viitorii copii ai copiilor noștri care moștenesc o viață bună pe sacrificiile și deciziile prezentului.


Ce mi-a plăcut cel mai mult?

Stilul scriitoarei, scurt, concis, rapid, plin, așa cum nordicii m-au obișnuit. Și surpriza faptului că lectura s-a dovedit altfel decât m-aș fi așteptat. Dacă din start am aflat că mai are foarte puțin de trăit, felul în care se derulează acțiunea m-a luat pe nepregătite. Și puterea ei. În fața a orice. Mai puțin în fața propriilor frustrări și nerealizări.

Stiloul alunecă pe hârtie. Vreau să știu ce las în urma mea. (...) Nu sunt mulți bani doar pentru una ca mine. Sunt mulți bani pentru oricine. Sunt mulți bani pentru Aram. Dacă nu înțelege chestia asta, n-are decât să și-i bage undeva! Copil de revoluție. (...) Ea are șanse mai mari să-și trăiască viața, să se bucure de ea. Nu doar fiindcă o să mor. Fiindcă n-am avut niciodată șansa asta. Abilitatea de a-mi trăit viața.

Când, de ce?

- Când crezi că nu se poate mai rău.
- Pentru că oamenii împart, au amintiri, le scriu, iar noi existăm fără să știm că de partea cealaltă a lumii se întâmplă revoluții personale. Iar atunci importanța noastră se împarte și la alte dureri.


Ce mai poți citi?

- Tot despre Revoluția Islamică, despre felul în care femeile s-au luptat (silențioase) împotriva regimului, despre descoperiri și putere poți citi și în "Citind Lolita în Teheran".

Vocea Umană

Cea mai mare presiune se exercita asupra studenților. Mă simțeam neajutorată auzind câte mai pătimeau. Studentele erau sancționate dacă alergau pe scări sau întârziau la ore, pentru că râdeau pe culoare sau pur și simplu pentru că vorbeau cu persoane de sex opus. Într-o zi, Sanaz s-a năpustit în sala de curs, spre sfârșitul orei, plângând. Printre lacrimi și suspine, ne-a explicat că întârziase fiindcă gardiana de la intrare, găsindu-i în geantă un fard de obraz, încercase să o trimită acasă cu o mustrare scrisă. (Citind Lolita în Teheran, pagina 21)

Oldies but goldies: Iubire, Timp și Moarte = Collateral Beauty






duminică, 13 mai 2018

(Recenzie) Fata care citea în metrou: Pagina 247


Tocmai ce am terminat cartea, însă nu cred că va ține companie vrafului de cărți citite. O mai păstrez lângă mine pentru a memora toate acele răspunsuri subliniate, pentru a le asimila cu sârguință.

Vocea Umană

"Fata care citea în metrou", de Christine Féret-Fleury este o carte despre cărți, despre biblioteci altfel, despre oameni-cărăuși (aceia care îți oferă o carte și îți schimbă sensul vieții), dar și despre schimbare, curaj și…pagina 247.


Christine Féret-Fleury


Tocmai ce am terminat cartea și mi-am spus că trebuie să trec peste pagina 247! – un moment care probabil există în viața fiecărui om, mai devreme sau mai târziu. 

Am închis cartea și mi-am închipuit că dacă aș alege ca viața mea să se desfășoare între coperți, atunci aceasta aș vrea să fie, cu siguranță!

(…)și lacrimile care, de la pagina 247, (Juliette verificase trăgând discret cu ochiul spre vecina ei) creșteau între genele tinerei, apoi se prelingeau spre colțul gurii, în timp ce pleoapele coborau și un suspin involuntar îi ridica sânii rotunzi, pe care se mula bluzița foarte cuminte. Oare de ce pagina 247? se întreba Juliette, urmărind cu privirea o umbrelă deschisă, care străbătea grăbită peronul stației (…). Ce se petrecea acolo, ce emoție apărea brusc, ce sfâșiere, ce angoasă care-ți tăia răsuflarea, ce spasm de voluptate sau de abandon?

Juliette este o tânără firavă, sensibilă, emotivă, poate că introvertită (nu știu sigur fiindcă personajele lui Christine sunt asemenea oamenilor pe care îi întâlnim o dată sau de două ori în viață, ne schimbă percepții, ne învață, dar despre care nu știm mare lucru). 

Ea găsește la un moment curajul...sau prezența de spirit de a schimba ruta pe care merge, de obicei, la muncă, ceea ce înseamnă începutul unei vieți noi:

- Îl întâlnește pe Soliman, bărbatul care miroase a praf de carte îngălbenită
- O cunoaște pe micuța Zaïte (de la care eu am avut de învațat mai multe decât de la toți adulții din carte) – o voinică, o vitează, dar și o înțelepciune în miniatură
- Tremură atunci când dă față în față cu domnul cu pălărie veche (cel pe care îl spionase de atâtea ori în metrou și despre care își închipuise că este biolog) 
- Și se înfioară atunci când înțelege cine era bătrâna din metrou, cea care ținea mereu în brațe o carte de bucate.

Evenimentele se întâmplă repede, însă nu sunt prezentate de la un cap la altul, se întrepătrund, iar finalul surprinde (cred eu) într-un mod tare plăcut.

Cât despre pagina 247... m-a cuprins încă de la început. 

Nu m-am gândit niciodată de ce se întâmplă un anumit eveniment la o anumită pagină dintr-o cutare carte. 

Însă Juliette își pune multe întrebări. Cu toate că nu are răspunsuri aproape la nici una.

Pagina 247 poate că înseamnă slăbiciune, punct mort, moartea unui personaj preferat, revoluții personale, anxietate, război...


Vi se întâmplă să citiți romane sentimentale? întrebă ea fără să se întoarcă. O să vă surprind, răspunse el. Da. Din când în când. Ce se întâmplă la pagina 247? Timpul trecea. Bărbatul părea să reflecteze la întrebare. Ori poate urmărea o amintire. Apoi spuse: La pagina 247 totul pare pierdut. Știți, e cel mai bun moment.


... cel mai bun moment să o iei de la capăt, să găsești soluții, să te oprești, să calculezi, să iei o pauză. Sau cum spune în carte, la câteva pagini distanță, amintind despre un poem scris de Mari Evans, cea care a semnat un manifest pentru multe femei de culoare, printre care și Maya Angelou: "să renaști din umilință."


I am a black woman
tall as a cypress
strong
beyond all definition still
defying place
and time
and circumstance
assailed
impervious
indestructible
Look
on me and be

renewed


Mi-a plăcut mult...

- faptul că nu sunt idealizate cărțile, în sensul în care îl explică de atâtea ori micuța Zaïte, dar și mama ei: 


Vântul, rosti ea, vântul...Ieșiți din casă, Juliette, duceți-vă să respirați! Duceți-vă să ascultați! Ați stat prea mult închisă între cărți. La fel ca el. Cărțile și oamenii au nevoie să călătorească.

Unde? Când? De ce?

- în aer liber, între oameni, în vânt, lângă o apă liniștită, în călătorii, în dimineți și sigur..în metrou

- când lucrurile nu mai merg ca unse, atunci când ai nevoie de o gură de aer sau poate atunci când îți este dor de o poveste, de cuvinte simple, dar cu mult sens

- pentru că au fost alții înaintea ta care și-au pus întrebări și este posibil să le găsești aici, la pachet cu niște răspunsuri


Vocea Umană - Fata care citea în metrou, pagina 158



O coloană sonoră buună bunăă de amestecat cu paginile din carte. Iar Kina Grannis are o voce de pus pe suflet. 


Anul trecut pe vremea asta scriam: Cum a fost la TEDx Iași 2017?

sâmbătă, 28 octombrie 2017

Scrisoare către Fericire



Draga mea,

Unii te caută, alții te găsesc, unii te scriu, alții te cântă, de multe ori te joacă, te falsifică, te judecă, te ceartă, te răscolesc, dar în mare parte nu știu să aștepte.

Te-am considerat multă vreme un loz în plic. Printre toamne nesfârșite de copil nostalgic, apăreai în același timp cu mama, apoi cu un frate dolofan cu obrajii roșii și cu prima zăpadă care anunța vacanța pe care o petreceam la țară, în familie. Cozonaci, prăjituri, mirosul de lemn ars și de rufe înghețate, proaspăt aduse din ger și răsturnate pe o sobă încinsă. Atunci trăgeam lozul cel norocos. Atunci știam că începe norocul meu și că se sfârșește odată cu plecarea la școală și lăsarea lor tot acolo, unde aveam să îi găsesc și următoarea dată. Cred că atunci am învățat că nu ești o prezență permanentă. Dar tot atunci ți-am cunoscut și sora vitregă: melancolia. Vă completați reciproc fiecare în lipsa celeilalte.

Apoi am uitat. Am crescut și am crezut că mi se cuvine. Am bătut din picior, m-am supărat, m-am răzvrătit, te-am așteptat și te-am falsificat până când nu mi-a mai păsat. Te-am izgonit. Dacă ai avea un prenume acela ar fi Eva. Iar dacă ai avea un chip, nu ar fi unul complet. Ar fi dulce și blând, dar ar fi construit doar pe jumătate. Cealaltă parte ar licări ușor, intermitent, asemeni unei lumânări care se stinge.

Și te-am acceptat așa, cu toanele unui adolescent. Mi-au repetat și alții: "Fericirea nu este permanentă! Fericirea este o iubitoare de călătorii, este un spirit liber, rebelă și indecisă. O dată dai peste ea într-o carte, altă dată te pomenești că o găsești la colțul unei străzi, într-un copac gălbejit sau poate apărea într-un loc nou, nevăzut de tine. Nu are loc pe lume și nu poate fi ținută cu forța. Ți se strecoară imediat printre degete."

Astfel, m-am gândit să-ți arăt felurile în care eu și noi, ceilalți oameni pe care tu i-ai întâlnit, ne-am fericit zilele. Mă gândesc că poate nu ți-a spus nimeni până acum un mulțumesc și de aceea îți tot iei lumea în cap și te răsfiri pe unde poți. M-am gândit să îți arăt cum se vede de la noi, ca data viitoare să apari mai des, în aceleași forme, dar poate și mai multe.

Demult, într-un alt timp, un bătrân înțelept scria despre viața fericită (de vita beata) și vorbea despre tine astfel:

"Filosofii nu împlinesc ceea ce vorbesc." Totuși ei împlinesc mult tocmai fiindcă vorbesc, fiindcă gândesc cu cugetul cinstit; într-adevăr, dacă faptele le-ar fi fost asemenea vorbelor, cine ar fi fost mai fericit decât ei? Între timp, nu ai de ce să disprețuiești cuvintele nobile și inimile pline de gânduri nobile! Preocupările salutare sunt demne de laudă, indiferent de rezultat. (pag.130 - Seneca, Alt timp nu am)

Înspre zilele noastre, un personaj de carte te-a întâlnit în înaltul cerului, transformat din om în pasăre:

Valul de libertate care-mi curgea prin vene mă umplea de fericire. Clipă de clipă, spiritul meu întinerea. Cu trupul era altă poveste, îmbătrânea. Văzând cu ochii. Încercam cascadorii din ce în ce mai riscante, ca să-mi mulțumesc publicul. Și când te gândești ce ciudățenie e să-ți hrănești sufletul cu plescăitul câtorva palme împreunate. (pag. 13, Mathias Malzieu, Metamorfoză la marginea cerului)

Îi spune Le Mage și te-a plămădit în poezia sa, te-a născocit din toate aluaturile și te-a scris, mai întâi pe foaia virtuală, apoi pe cea de hârtie, să rămână veșnic atestat că ți-a dat întâlnire:


În sufletul meu
e mereu
un Ajun de Crăciun
în care ninge pe geamuri de inimă
Te aștept etern sub un brad ca un copil
visând la ținutul de mână
unde am învățat să zbor,
să răsar și să apun
ca o aproape plină lună
din liniile palmelor tale.


Cât despre mine, tot ce găsești aici, pe voce, mi-e drag și mă bucură, dar ca să-ți demonstrez amprentele tale, ți le las aici, să te întorci când vrei să pleci:

Pinterest

Pinterest


Vocea Umană


Vocea Umană
Pinterest


Vocea Umană
Vocea Umană
Vocea Umană


Cu recunoștință, 
o melancolie


sâmbătă, 21 octombrie 2017

Frida Kahlo & Coco Chanel sau despre atitudine și curaj


Nu mare mi-a fost mirarea când mi-am dat seama că o moștenesc pe Frida Kahlo. O impertinență, sigur, dar teoria are și exemple concrete, împreună cu excepții de la regulă, care ajung să întărească regula, după cum bine îmi amintesc de la matematică. Sau nu prea, fiindcă a lipsit cu desăvârșire din programa pentru filologie, după clasa a X-a.

Monosprânceana ar fi un exemplu, alături de gustul latin care nu a fost format, ci a existat dintotdeauna, a trebuit doar să îl descopăr prin diverse experiențe. De la limbă, muzică și dans, până la culorile vestimentare și băuturi, mă completează, mă fericesc și îmi oferă o familiaritate pe care nu am întâlnit-o în alte culturi. 

Excepția se referă la talentul, puterea și asumarea propriei persoane, pe care Frida le asorta unor extravaganțe personale și i le atribui în totalitate.

Despre Frida Kahlo am auzit demult, doar că primăvara aceasta am făcut cunoștință în mod oficial. I-am luat la studiat fotografiile, citatele (până la citirea unei cărți pe măsură) și am admirat puterea unei femei care a suferit din copilărie până la maturitate și mai apoi, presupun...I-am admirat picturile, culorile, felul în care își purta părul și ținutele, până când am început să-i citesc jurnalul. Acolo s-a terminat frumusețea ei (cel puțin pentru mine, pentru o vreme).

Sursă
Știu că trebuie să facem ce spune popa, nu ce face popa, dar mai știu că în momentul în care merg într-un restaurant, îmi doresc o experiență completă. Nu mă rezum doar la o mâncare excelentă, într-un cadru gălăgios, neprielnic, cu niște ospătari impertinenți și o băutură proastă. Cred că la fel se întâmplă și cu un om, respectiv artist. Cel puțin, în cazul meu, nu pot să ignor anumite principii, valori morale, atitudini pe care ajung să le cunosc despre el, ca mai apoi să mă îndrăgostesc de acel artist. Îi apreciez lucrările, îi recunosc talentul, dar acolo se stabilește granița între a-l urmări mai departe sau a rămâne cu un gust dulce-amar în ceea ce privește amintirea lui.

Tot în acest mod a avut loc și întâlnirea mea cu celebra Frida Kahlo. Am început cu entuziasm "Cartea secretă a Fridei Kahlo", de F.G Haghenbeck, care s-a diminuat pe parcurs. Poate că a fost iubirea orbitoare pentru Diego Rivera, care o făcea să se dezică de persoana ei, poate că au fost relațiile paralele, poate prea mare entuziasmul meu, dar la sfârșitul cărții doza mea de alegria se golise mult. Cu toate acestea, cel mai mult mi-a plăcut metafora pe care autorul a creat-o pentru a explica toată drama și suferința pictoriței. 
Excelent integrată în peisajul autohton al Fridei.

Dar...ce legătură are tehuana Frida Kahlo cu europeana Coco Chanel (Gabrielle Bonheur Chanel)?

În primul rând, le unește un sânge european, pe care Frida l-a moștenit de la tatăl său, un evreu maghiar. 

Apoi ambele femei și-au luat viața în propriile mâini și au purtat-o astfel până când au pus-o pe picioare. Frida din patul și ghipsul care a ținut-o la pat multă vreme, Coco Chanel din sărăcie. Au vorbit pentru femeile de pretutindeni prin atitudinea rebelă și au dat glas unor pasiuni care le-au făcut celebre: pictura și moda. 
Cât despre vestimentație, atât Frida, cât și Coco Chanel au descoperit și au purtat croiala bărbătească, trecând peste gusturile epocii respective. Și-au dezvoltat ulterior un stil propriu, pentru care fiecare este amintită și recunoscută internațional.



Frida Kahlo
Coco Chanel

Bărbăția lor nu a stat doar în pantalonii pe care i-au adoptat cu atitudine, ci și în curajul de a se afirma în fața unor timpuri dominate de partea masculină. 

A luat două înghițituri zdravene de burbon și, adoptând o nouă atitudine care avea să dureze pentru tot restul vieții, a început contraatacul: mai întâi s-a aranjat, căci dacă urma să lupte împotriva tuturor târfelor lui Diego, trebuia să arate întotdeauna bine. Apoi s-a ridicat, a pășit cochet printre invitați până când, cu seriozitatea unui general participant la o lovitură de stat, s-a oprit lângă muzicieni și le-a poruncit să interpreteze o melodie mexicană (...). - Cartea Secretă a Fridei Kahlo





Spunea cineva că marile legende ale lumii au fost date de bărbați, printre care doar Frida se numără ca reprezentantă a femeilor. Cred că este un calificativ care le dezonorează pe toate celelalte doamne care și-au lăsat o parte din parfum în istorie: Coco Chanel, Edith Piaf, Hellen Keller, Marie Curie, Malala, Eufrosina Cruz. Lista poate continua, fără a încerca să-i pun în minoritate pe bărbați, ci doar a exemplifica faptul că femeile nu s-au mulțumit doar cu prințesisme. Iar dacă au făcut-o, a se vedea Diana - prințesa zic.

Este inclusă Frida și în cartea Good Night Stories for Rebel Girls, ceea ce e just. Pasiunea, dăruirea, motivația și rezistența în fața tuturor năpastelor sunt transcrise cu pensula pe pânză, când altcineva nu ar fi arătat aceeași tărie de caracter. Asemeni lui Coco Chanel, și-a dezvoltat propriul stil, o combinație între rochiile tradiționale tehuane și o gândire modernistă și interesată de politică. Iar dacă într-o perioadă era cunoscută drep soția lui Diego Rivera, situația s-a schimbat și, multă vreme, acesta era cunoscut drept soțul Fridei Kahlo. 

Sursă


Self-Portrait with Cropped Hair, Frida Kahlo, 1940

Fii fericită, Frida! Tu ești femeia care se schimbă. Cea care pășește alături de moarte, și-a luat rămas-bun Georgia. - Cartea Secretă a Fridei Kahlo