Sunt în față la TNB, e prea zgomot pentru o carte, deși, la nevoie, pretenții mai slăbuțe. Se joacă puștiul cu pietrele ceva nemaipomenit. Dă din picioare, din mâini, peste cap, le ascunde, le răstoarnă, își face castel, le împrăștie, ochește puncte în depărtare. A făcut lună pietrișul de aici.
Privesc scena și mă gândesc. Oare ce înclinație să se ascundă în el? Clar are energie (fenomen des întâlnit la puștime), clar are joc de picioare, se încumetă să arunce... să meargă la tenis? Baiat de mingi - dacă tot îi place să strângă. Apoi..poate se îndrăgostește de tenis și peste 20 de ani avem un alt campion de Roland Garros.
 |
| Sursă |
Oare așa s-au gândit și părinții Simonei? Așa s-au gândit toți părinții copiilor care au avut un vis și l-au urmat?
Mama sa pare totuși interesată de conversație. Poate a avut o zi grea și se descarcă cum poate; așa cum am făcut și eu acum 10 minute, înainte de a se așeza ea pe banca de lângă mine. Nu judec. Sau cel puțin încerc. Știu că ceea ce se întâmplă în spatele unui om este rodul a unor factori atât de diverși și mulți încât mi-aș pierde timpul dacă aș încerca să îi ghicesc. Suntem nu doar suma a celor cinci cei mai apropiați oameni, ci și a jobului, a cărților pe care le citim, a problemelor pe care nu vrem să le rezolvăm, a emoțiilor după o zi întreagă, a omului de lângă noi, a părinților și alegerilor mărunte.
Cred că vreau să spun că mi-ar fi plăcut să mai am doar un an sau doi până să câștig propriul meu trofeu de Roland Garros. Să-mi câștig bătăliile, să mă duc pe terenul meu de sport și să nu plec de acolo până când nu se scurge și ultima picătură de sudoare de pe frunte, până când nu simt că următoarea lovitură poate fi și ultima respirație. Vreau să am terenul meu de joc, mingea și paleta mea și să strig cât mă țin plămânii. Nu de durere, ci de implicare.
Băiețelul încă nu a plecat. Își vede de treabă prin iarbă. Spun că e băiat, prea îmi face ochi dulci.
Între timp, mai dau o foaie: 12 Reguli De Viață.
TNB
București
12 iulie
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu