Da, tu - cel care acum poate te pregătești să te aniversezi, tu cel care ai primit o veste bună, cel care simte că a dat lovitura, cel care a întors spatele cuiva în acest moment sau cel care se simte bine cu viața sa?
Te-ai gândit vreodată că ești dator cuiva pentru ceva? Pentru liniște, bucurie, armonie, entuziasm, decență, respect, echilibru?
Și cât de lungă poate fi lista...
Săptămâna trecută am terminat "Ceea ce datorăm", de Golnaz Hashemzadeh Bonde - o scriitoare iraniană, stabilită în Suedia, și mi-au tot revenit întrebările acestea în minte. Care sunt datoriile pentru care sunt recunoscătoare?
 |
| Vocea Umană |
Cu siguranță fiecărui om pe care l-am întâlnit în viață, fiecărui eveniment și fiecărei situație le datorăm câte ceva, chiar și țării în care trăim, deși în cazul de față probabil că România îmi este mie datoare, dar...înțeleg că nici eu nu am făcut chiar tot posibilul să o fac mai bună.
 |
| Golnaz Hashemzadeh Bonde |
Chiar despre societate, patrie, migrație, oameni și familie vorbește și Nahid, personajul scriitoarei. Revoluția din Iran a prins-o cu un soi de curaj greu de închipuit aici, acum (poate doar cei care au prins revoluția noastră pot să empatizeze). S-a luptat acolo cât au ținut-o armurile interioare. Asta până când a pierdut un om, a trădat și s-a trezit prinsă în rolul de mamă. Apoi Suedia s-a întâmplat în viața ei fără să se aplece către mama sa și să îi spună: "Maman, trebuie să o fac, este pentru ea, pentru fiica mea."
Dar nu pleci de undeva pentru că te-ai dat bătut. Pleci să faci ceva, să construiești ceva nou. Să construiești ceva, semn că nu dai doi bani pe căcaturile care ți s-au întâmplat până atunci.
Spun prinsă pentru că Nahid scoate din adâncurile ei niște gânduri despre ce înseamnă să fii mamă, încât pe mine, cel puțin, m-a forțat să las cartea puțin și să diger ceea ce simte ea. În calitate de copil i-am reproșat faptul că e nedreaptă, egoistă și crudă. Cu atât mai mult cu cât este diagnosticată cu cancer, o boală care îi răscolește amintirile din Iran și traseul pe care l-a întins până la 50 de ani.
Oamenii au impresia că, dacă-s părinți, e automat nevoie de ei. Nu-i deloc așa. Oamenii s-au descurcat mereu. Cine zice că povara pe care o reprezint e mai mică decât sentimentele de ușurare după? Eu, una, nu sunt de acord. Nu sunt genul de om care să te scutească mai mult decât să te împovăreze. Deși ar trebui să fiu. Fiind mamă, mă gândesc. E responsabilitatea mea. Să le ușurez viața celorlalți. Dar n-am făcut-o niciodată.
Și acum mă gândesc, oare ce datorează ea? Să fie ironic titlul...când de fapt viața i-a smuls mare parte din fericiri și i-a lăsat în loc imaginile în care era bătută, înfricoșată, speriată? Că nici în Suedia Iranul nu a părăsit-o? Sau că de fapt "Ceea ce datorăm" se referă la viitorii copii ai copiilor noștri care moștenesc o viață bună pe sacrificiile și deciziile prezentului.
Ce mi-a plăcut cel mai mult?
Stilul scriitoarei, scurt, concis, rapid, plin, așa cum nordicii m-au obișnuit. Și surpriza faptului că lectura s-a dovedit altfel decât m-aș fi așteptat. Dacă din start am aflat că mai are foarte puțin de trăit, felul în care se derulează acțiunea m-a luat pe nepregătite. Și puterea ei. În fața a orice. Mai puțin în fața propriilor frustrări și nerealizări.
Stiloul alunecă pe hârtie. Vreau să știu ce las în urma mea. (...) Nu sunt mulți bani doar pentru una ca mine. Sunt mulți bani pentru oricine. Sunt mulți bani pentru Aram. Dacă nu înțelege chestia asta, n-are decât să și-i bage undeva! Copil de revoluție. (...) Ea are șanse mai mari să-și trăiască viața, să se bucure de ea. Nu doar fiindcă o să mor. Fiindcă n-am avut niciodată șansa asta. Abilitatea de a-mi trăit viața.
Când, de ce?
- Când crezi că nu se poate mai rău.
- Pentru că oamenii împart, au amintiri, le scriu, iar noi existăm fără să știm că de partea cealaltă a lumii se întâmplă revoluții personale. Iar atunci importanța noastră se împarte și la alte dureri.
Ce mai poți citi?
- Tot despre Revoluția Islamică, despre felul în care femeile s-au luptat (silențioase) împotriva regimului, despre descoperiri și putere poți citi și în "Citind Lolita în Teheran".
 |
| Vocea Umană |
Cea mai mare presiune se exercita asupra studenților. Mă simțeam neajutorată auzind câte mai pătimeau. Studentele erau sancționate dacă alergau pe scări sau întârziau la ore, pentru că râdeau pe culoare sau pur și simplu pentru că vorbeau cu persoane de sex opus. Într-o zi, Sanaz s-a năpustit în sala de curs, spre sfârșitul orei, plângând. Printre lacrimi și suspine, ne-a explicat că întârziase fiindcă gardiana de la intrare, găsindu-i în geantă un fard de obraz, încercase să o trimită acasă cu o mustrare scrisă. (Citind Lolita în Teheran, pagina 21)
Oldies but goldies: Iubire, Timp și Moarte = Collateral Beauty
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu