Dar ce nu știi este că...
Te port când îmi este dor.
Te port ziua, dar mai ales noaptea.
Atunci îți las mânecile să alunece peste mâinile prea mici pentru măsura ta, atârnând ca niște clopote.
Te port zile la rând, fără să-mi pese de neglijența cu care mă înfățișez în fața oglinzii. Te port până când mirosul țesut în firele tale nu mai seamănă cu cel al bărbatului care te purta.
Atunci îmi pare rău pentru obsesia mea, dorindu-mi să te fi păstrat în cel mai ascuns colț din dulap, pentru a te folosi când dorul își va fi cerut drepturile.
Te port când încep să cânt la muzicuță. Astfel, îmi place să cred că mă transform în el, în acel om care adoră cămășile în carouri, care zâmbește cât pentru toată lumea atunci când mă privește, dar mai ales atunci când mă iubește. Să mă alint ca un copil, ca apoi să aștept o îmbrățișare la fel de mare precum îmi ești tu.
Te port fiindcă îmi place să-mi imaginez și să-mi amintesc. Să rememorez momentele în care ne-am îmbrățișat amândoi. Unii ar spune că trăiesc în trecut. Posibil. Și că mă întristez când mă gândesc la el. Și mai posibil. Dacă aș avea o dorință, aceea ar fi să retrăiesc momente. Poate în felul acesta relațiile ar putea fi salvate. S-ar întoarce momentele, obligând părțile amoroase să-și reamintească sentimentele care le făceau odată stomacul să vibreze. Ar mai încerca încă o dată. Ar avea încredere în puterea lor.
Ești aici să-mi amintești că devii cea mai bună variantă atunci când el nu este. Dar spune-mi, cum e la tine? Îi simți și tu lipsa?
Cu recunoștință,
o iubitoare de cămăși
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu