M-am hotărât să devin prost

I-am dat târcoale un an de zile. Am luat-o de pe raft, am descărcat un PDF, am adăugat-o în coșul de cumpărături, m-am învârtit în jurul ei, dar un an de zile mi-a trebuit să mă conving că este momentul să o citesc. Și bine am făcut! Nu judeca o carte după coperta, dar eu tocmai asta am făcut, dându-mi seama că ceea ce mă reținea era chiar titlul, ușor hazliu, dar care mă împiedica să iau decizia finală.

Da, e amuzantă! Inteligent de amuzantă! Dar nu este doar atât, e un înveliș în interiorul căruia se desfășoară viața tristă a personajului Antoine, un intelectual fără remediu, voce a celor dotați în neuroni, dar și a celor care nu se pot bucura de micile plăceri frivole ale vieții din cauza conștientizării marilor probleme ale lumii.

Vocea Umană

Dacă eu credeam că analizez prea mult situațiile, că sensibilitatea îmi dăunează grav sănătății vieții, m-am înșelat. Antoine este atât de copleșit de mulțimea gândurilor sale încât plănuiește tacticos câteva strategii care l-ar putea scoate din lumea în care trăiește singur și trist, punându-l astfel în contact cu pulsul societății slab pregătite, dar din care face parte:

• devenind alcoolic
• încercând să-și ia viața
• hotărând să devină prost

Să reflectezi nu este o operație firească, rănește, că și cum ar scoate la iveală cioburi și bucăți de sârmă ghimpată amestecate cu aerul. Nu reușesc să-mi opresc creierul, să-i încetinesc ritmul. Tot ceea ce văd, simt, aud dă buzna în cuptorul minții mele, o ambalează și o face să meargă cu viteză maximă. Nu poți să trăiești fiind prea conștient, prea meditativ.

A treia se pare că este cu noroc. De aceea decide să devină prost. Drumul pe care îl parcurge înspre metamorfozare este presărat cu lucruri pe care înainte nu putea să le facă: plimbări în parc, plăcerea unei priveliști, o gustare în gigantul McDonald's, relaxarea la tv, invitarea vecinilor la o gustare și un meci. Pe toate le poate face cu o detașare relaxantă, aducătoare de fericire...? Poate.

Când, unde și de ce să răsfoiești cartea?

• Atunci când simți că lumea din jur nu te inspiră și frumusețea a tot ce te înconjoară îți joacă feste; în momentele în care te vezi întristat de propriile gânduri, atunci când starea de spleen nu dispare cu zilele; dar mai ales atunci când te iei prea în serios, această lectură îți poate deschide nițel lumea.
• În autobuz, în camera ta sau într-o grădină, fie ea botanică, fie a bunicilor. Cartea sfințește locul.
• Pentru că viața îți aparține în totalitate și felul în care reacționezi la propriile probleme îți definește calitatea anilor pe care îi trăiești. Fie alegi să rămâi în suferință, fie alegi să fii curajos alegând o cale mai puțin ușoară. Chiar și aceea de a deveni "prost".

Martin Page, despre viață:

Iubesc toate oraşele mari prin care e plăcut să hoinăreşti la pas, care au parcuri, cinematografe, librării, muzee, restaurante care să nu fie din cale afară de scumpe. Dragostea mea pentru Paris e datorată întâmplării de a mă fi născut la marginea lui. Dar, în fond, cel mai mult iubesc oraşul în care se află prietenii mei. Dacă aceştia ar locui într-un târguşor de provincie, acest târguşor ar deveni oraşul meu preferat.

Sursă

A mai scris:

O poveste de dragoste, poate

Despre ploaie

Libelula

Până data viitoare, citește - găsește-ți vocea! :)

Continue

București, despre regăsire

Sunt fidelă principiului clișeic, mult prea iubit, ar spune unii, cum că lucrurile se întâmplă la timpul potrivit, de parcă ar avea conștiință proprie. M-am convins că în momentul în care refuzi să te opui valului și îl accepți, el te poartă la suprafață, atât cât să poți respira, oferindu-ți astfel șansa la o privire de ansamblu și o gură de aer.

Mie mi-au fost suficiente, atât cât să îmi fac mai ușoară existența. În acest capitol intră și revederile, acele momente care mă marchează și care rămân adâncite în memoria sufletului meu de parcă au fost acolo de la începutul lumii. Fie că sunt legate de un prieten genial, de o iubire de cursă lungă, de familie sau de propriul eu, (re)găsirile s-au întâmplat exact atunci când am avut cea mai mare nevoie și când am încetat să mă impun în fața timpului.

Audrey Hepburn și Dean Martin

Și începeți din nou, îmi cereți din nou să vă spun ceva simpatic, drăguț și frumos înainte de plecare. Știți, fără îndoială, că e genul de rugăminte care aproape că mă înfurie, dar vă place asta, vă place să vă despărțiți de mine lăsându-mă furibund pe peron. Oricum, ne vedem săptămâna viitoare, îmi spuneți. Zâmbesc și dau din cap că nu. Nu, pentru mine fiecare despărțire este ceva definitiv și ireversibil, un josnic sfârșit al lumii, expresia însăși a injustiției divine...și nu cred în miracolul regăsirilor.

Spune personajul lui Matei Vișniec în "Scrisori de dragoste către o prințesă chineză".
Nu pot fi de acord.

Cred în miracolul regăsirilor la fel de mult ca în Crăciun, la fel de mult ca în surprizele de tip colet sosite de moș Nicolae, ca în scrisorile sigilate cu ceară, la fel de mult ca într-un picnic la marginea pădurii, ca în cinele în familie în iernile geroase și ca în fotografiile scoase pe hârtie mată.

Regăsirile scot la iveală, printr-un farmec, îmbrățisări și priviri pe care nu le-ai simțit vreodată; sunt momente de moarte în miniatură fiindcă atunci apreciezi și trăiești la intensitatea potrivită fericirea care ți se cuvine. Sunt miracole fiindcă te învie dintr-o stare de uitare a feței omului pe care îl iubești, a inocenței copilului pe care l-ai născut, a atingerii tandre a mamei sau a crizelor de râs datorate prietenilor (ne)buni.

Poate ar trebui să ne amintim mai des acele momente și să le prelungim durata până când vom învăța să fim ceea ce trebuie, lângă cine trebuie, gustând din viața noastră etapă cu etapă și așteptând ca lucrurile să se așeze de la sine.

Continue

Fata cu fragi sau despre iubire

Mă ascundeam în tablou, sperând că ea nu va observa cât mă schimbasem.

Vocea Umană

Așa își începe Lisa Stromme fabuloasa carte despre povestea de dragoste din spatele celebrului tablou pictat de Edvard Much - "Strigătul". Deși locuia în Norvegia, personalitatea lui Munch nu a interesat-o până în momentul în care pictura a fost furată și vândută la licitație pentru o sumă record. Acela a fost momentul în care și-a pus întrebări în legătură cu Munch. De ce fascinează pe toată lumea această pictură tulburătoare? Ceea ce a găsit a mers dincolo de pictură, direct în culisele facerii acestui tablou, în intimitățile pictorului, dar și în imaginația ei fiindcă povestea pe care a găsit-o, a inspirat-o să îi dedice o carte întreagă.

Sursă

Dacă trăiești în Norvegia, nu ai cum să-l ignori pe Edvard Munch. E una dintre principalele atracții turistice și un element fundamental în structura culturii norvegiene.

A fost odată ca niciodată... 

 Regine, fiica unui amiral, care a locuit în Borre și a avut o idilă de o vară cu Edvard Munch. Artistul i-ar fi dăruit toată vara picturi Reginei, picturi pe care aceasta le-a ascuns de ochii dezaprobatori ai părinților, iar la sfârșitul verii, când servitoarele au făcut curat, tablourile au fost descoperite și puse pe foc.

Ceea ce a declanșat în personajul feminin o durere egală cu nebunia. Pasajele din carte te înfioară și te fac să te întrebi dacă ai fost vreodată în stare să iubești cu așa o putere de mare? Sau dacă inima ta ar fi rezistat unei asemenea pasiuni. Cum termenul de pasiune poartă în el și un dram de negativism, iubirea dintre pictorul norvegian și tânăra rebelă este semnată cu scepticism.

Pornind de la un sâmbure de adevăr, asemeni legendelor, scriitoarea îmbracă povestea astfel încât ceea ce a rezultat este demn de recitit. Povestea pe care a gândit-o te poartă de la început și până la sfârșit prin dureri, gânduri, empatizări și o dorință profundă de a picta.

Cu ce am rămas după terminarea cărții?


1. Au existat și...mi-ar plăcea să cred că mai există oameni care iubesc o dată în viață, care s-au abandonat în lumea unei singure povești de dragoste. E poetic, romantic și trist. Dar este nobil. Și demn de toată admirația și de inspirație pentru cele mai bune cărți și filme.

Edvard și cu mine vom fi întotdeauna împreună. Suntem împreună altundeva, deasupra oceanului și a cerului și, în același timp, suntem în fiecare părticică din ele. Despărțirea nu există. 

2. Unii au iubiri, alții au munca, unii mai norocoși au și una și alta, cu o singură condiție, aceea de a nu rămâne în istorie. Munch și-a ales calea înăbușind tot ce a simțit în afara perimetrului muncii sale.

Eu am arta mea, nu mai e loc de nimic altceva. Ca să nu mai vorbim de starea mea, boala pe care am moștenit-o de la părinți - slăbiciunea fizică a mamei, nervozitatea și anxietatea tatei. Sora mea Inger spune că munca ne face bine. Ne dă putere.

3. Oricât de buni suntem pe cont propriu, oamenii ne completează. Poate că suntem întregi, poate că suntem jumătăți, dar pentru fiecare există acele persoane care scot din noi tot ce este mai bun. Sau mai rău. Depinde ca eul nostru lăuntric să aleagă.

Dacă nu avem o lumină în noi, rătăcim singuri pe întuneric. Așa că trebuie să-i urmăm pe cei care sunt lumina, care aduc lumina. Când colo, ce facem noi? Îi oropsim.

4.Când o pasiune există cu adevărat în noi, atunci ea se manifestă în toate momentele din viața noastră, indiferent de circumstanțe. Pentru mine, personajul care mi-a rămas la inimă și care m-a inspirat a fost prietena lui Tullik, o fată de casă a cărui suflet simțea în culori.

Ce simt? Cum mă simt? Forma soarelui s-a conturat pe pânză în fața ochilor mei. Fără să mă gândesc, am adăugat valuri galbene, asemenea cosițelor lui Tullik, care iradiau din soare. Tentacule de foc. Cum mă simt? Inspirată. Puternică. Cum mă simt? Fericită. Plină de bucurie, Liberă. Mă simt liberă. Am pus roșu pe paletă și am conturat razele arzătoare ale soarelui cu roșu-aprins. Cum mă simt? Hotărâtă. Vie. Simt că trăiesc. Pensula se misca tot mai repede (...) Din când în când mă opream și ascultam. Ca și cum aș fi stat pe îndelete cu mine însămi. Grădina din jur s-a estompat, timpul s-a oprit. Emoțiile, sentimentele țâșneau din mine într-o formă pe care nu fusesem niciodată în stare să o pun în cuvinte.

Despre un alt nordic am scris aici: "Foamea", Knut Hamsun

Continue

București - 3 săptămâni și un mănunchi de stări

Cum să fie în alt oraș?

Multă liniște în weekend, Scandal și cărți
claxoane fără număr în timpul săptămânii și mult dor.

Dacă e Rahova, nu există moda străzii. E aceeași pe care o cunoști și tu și pe care ai văzut-o de atâtea ori în orașul cu un singur bloc turn.

Dacă e Șoseauna Nordului, atunci se schimbă situația. Faci cunoștință cu lumea bună, cu brigada antitero care îți explică subtil să-ți găsești de treabă pe celălalt trotuar, cu un Central Park (doar că e Herăstrău) și cu un New York (doar că e București).

Dacă e să-mi amintesc de Ateneu, atunci mai bine îți pregătești fusta midi, pălăria și rujul roșu fiindcă te vei simți în Micul Paris.

Iar în Centrul Vechi...acolo poate vei avea șansa să-ți dai cu părerea despre ce se mai poartă prin București. Dar ar trebui să vii aici, doar știi că eu nu văd ce vezi tu și că aș fi un critic de fashion foarte prost. Dar aș putea să-ți povestesc cum te poți pierde prin Cărturești Carusel, de pe Lipscani. Sau în Verona. Te poți pierde acolo ca să te regăsești în teancul de cărți la care ți-a stat gândul o săptămână întreagă. Noroc de măreția asta de care dă dovadă capitala. La cât de mult timp îți petreci în RATB sau metrou, sigur începi să scrii tu o carte.

Vocea Umană, Cărturești Verona

Uneori fericirea poate să lipsească sau să fie proiectată într-un viitor timid. Știu c-ai să spui că nu e bine. Ce să-mi fac? Mai deschid o carte, mai scriu trei rânduri, mă înconjor de flashback-uri muzicale și trăiesc...în prezent.

Aștept cu nerăbdare serile în care mă pot vedea cu el. Facem live-uri, de la nuntă, de acasă, mă gândesc să-i propun un apus live, un fel de sunset hunting. Eu o să-l vânez aici, el va trebui să îl scoată pe al lui de acolo, direct de pe Bucium. Cine câștigă, ia primul tren și face prezența în celălalt oraș.

Apoi..mai sunt toți oamenii care zâmbesc pe sub mustăți când te aud vorbind. Îi dai cu "i" mult și cu "a", să se mai stingă din atât de evidentul accent. Bineînțeles că n-are cum să iasă, așa că o lași moartă-n păpușoi.

Și atât de multe locuri de văzut...
cafenele în grădini verzi
poezii pe acoperiș
ritmuri cubaneze alături de un Cuba Libre și... cam atât.
sushi și cel mai bun ecler care a existat vreodată
filme documentare în aer liber
căldură mare și autobuze în care vorbitul la telefon este sport național; cu cât se aude mai bine, cu atât câștigul e mai aproape
antichități,
multele, prea multele, exagerat de inesteticele și enormele panouri publicitare, dar sigur, ce să-i faci? trebuie să trăiască și oamenii aceia, nu?
teii din Cotroceni
după-amiezile din Cișmigiu
garden parties sau private parties
inspirație și fotografie urbană
cerul puțin
lumea multă
și prea necunoscută,
dar același final de zi
care se duce tot înspre acasă.

Vocea Umană, Iași 2017

Continue

Despre simplitatea locului în care trăim

Tuturor celor care-și doresc să trăiască

mai simplu, și deci mai bine

din punct de vedere

material,

fizic,

psihologic,

spiritual,

cu scopul de a-i ajuta să exploreze

imensul potențial pe care îl posedă.

Așa începe cartea lui Dominique Loreau, "Arta Simplității", o prelegere care se bazează pe filosofii orientale, o apărătoare a simplității. Așa încep să răsară multe răspunsuri la întrebări și stări personale, pe care le-am ignorat.

Vocea Umană

Totul începe, cum ar spune psihologii, din copilărie. Educația primită și obiceiurile cu care am fost înzestrată mi s-au fixat adânc în memorie. De la curățenia pe care trebuia să o fac, dar și să o păstrez, până la felul în care îmi aranjam hainele în dulap, toate îmi păreau groaznic de plictisitoare, la acel moment, și zadarnice. 

Se spune că ne transformăm în mamele noastre. Am râs în nas acestei vorbe. Nu pentru mult timp, pentru că la facultate îmi revendicam toate urmele lăsate de mama în obiceiurile mele. 

Nu am știu multă vreme de ce e nevoie să las totul în ordine, de ce să strâng permanent după mine, de ce să vin acasă și să le găsesc pe toate într-o ordine firească, de să îmi pierd timpul cu o curățenie iritantă, de ce să gătesc, de ce să nu-mi arunc lucrurile pe unde apuc, de ce dulapul meu ar trebui să fie oglinda mea?? 

Mama nu a știut să-mi dea un răspuns logic, ea doar simțea. Așa cum am simțit și eu mai târziu. Că toată dezordinea exterioară duce la dezordine interioară, că lucrurile aruncate vor rămâne aruncate, că dulapul meu exprimă o bună parte din ceea ce sunt eu sau oricare altă persoană: ordine în alegeri și în gândire, claritate, simplitate, ușurință de a vedea lucrurile. 

Ea nu a știut să mi le explice, astfel că i le arăt eu acum, mulțumind pentru portița deschisă spre a simți că ordinea face parte din latura frumoasă a vieții. Și că ea îmi poate face traiul mai plăcut.

Ce este simplitatea?

Un mod de a trăi.

În arta de a trăi, economia este o filosofie practică, fiindcă a trăi cu puțin îmbunătățește calitatea vieții. Esența noastră nu se află în lucruri, iar pentru a deveni minimaliști, avem nevoie de un bagaj spiritual și intelectual.

Disciplină, claritate și voință, acestea sunt condițiile pentru a trăi cu strictul necesar în camere curate și aerisite.

A simplifica înseamnă până la urmă a înfrumuseța. O înfrumusețare "reducționistă" relaxează.

De ce se enerva mama când toate erau de-a-ndoaselea? 

De ce mă apăsa pe suflet fiecare lucru care era lăsat în voia sorții printr-un colț nefiresc al casei? 

Nu știam. Credeam că este o moștenire maternă și că trebuie să fug de ea cât pot de mult. Dar stările și psihicul meu spuneau altceva. La fel cum și cultura japoneză, chineză, coreeană spun altceva: Casa trebuie să fie antistresul orașului!

Casa ar trebui să fie un loc de relaxare, o sursă de inspirație, un spațiu terapeutic. Orașele noastre sunt suprapopulate, zgomotoase, cu prea multe culori și atracții vizuale care ne agresează și ne rănesc. Casa e cea care trebuie să ne redea energia, vitalitatea, echilibrul, bucuria. Ea reprezintă un mijloc de protecție materială și psihologică, atât pentru corp, cât și pentru spirit.

Nu există doar subnutriția alimentară. Mai există și subnutriția spirituală, și aici intervine în casa fiecăruia. Așa cum sănătatea depinde de hrană, ceea ce punem în interiorul spațiului pe care îl locuim are o serie de repercusiuni asupra echilibrului nostru psihologic.

Testat și verificat! Suntem spațiul în care trăim. La fel cum o piesă vestimentară ne poate schimba felul în care ne începem ziua, de asemenea și modul în care ne îmbrăcăm locuința ne poate influența starea de spirit.
Cum am putea să o înfrumusețăm? Mai întâi prin curățenie și ordine, apoi prin eficacitate și flexibilitate.
"Mai puțin pentru mai mult" sau pune-ți casa la dietă. Scăpând de tot ce nu funcționează, de tot ce stă în cale, de orice mic obstacol, se aerisește atât programul cât și timpul alocat curățeniei.

Feng shui-ul pune mai întâi de toate curățenia locului. Dacă aspectul e îngrijit, atunci și restul e la fel. Mintea e mai limpede, deciziile mai corecte. Intrarea în locuință trebui să fie primitoare, luminoasă, decorată cu flori: ceea ce se găsește la intrare intensifică trecerea spre interior.

În Japonia toată lumea contribuie la păstrarea curățeniei: copii, angajați, persoane în vârstă. Nu este o rușine, este un dat. Se înconjoară de ritualuri și de concepția că fiecare poate să-și strângă propria mizerie, chiar dacă există posibilitatea de a pune pe altcineva să facă asta.

Iată trei maxime care să vă îndrume: 

Un loc pentru fiecare lucru și fiecare lucru la locul lui. Ordinea economisește timp și ușurează memoria. O muncă rodnică începe cu un mediu curat și ordonat.

Se vorbește în carte și despre alte sfaturi, dar și despre propriul nostru corp, despre obiectele personale, despre hrană, despre minte, despre timp. Poate fi considerat un îndreptar către o viață mai puțin nebună, care pentru mulți nu e capabilă să aducă prea multe momente de liniște și relaxare.

Japonezii au trăit întotdeauna minimalist, dar fără să fie vreodată departe de frumusețe. Acum o sută de ani, până și căminele cele mai umile erau de o curățenie exemplară și orice om cunoștea arta de a compune poeme, de a aranja buchete de flori și de a servi mesele cu delicatețea și gustul cele mai rafinate.

În Statele Unite ale Americii, în perioada crizei din anii treizeci, banii erau mai puțin importanți decât stilul. Cum aproape toate familiile erau sărace, nu banii făceau diferența între ele, ci modul de a vorbi, educația, valorile morale. Fiecare folosea zi de zi ce avea el mai frumos și punea pe masă un buchet de flori.

Preferatul meu din primele două capitole ale cărții rămâne un poem care mi-a rămas scris în minte:

Și dacă singura ta bogăție

Înseamnă doar două pâini,

Vinde una din ele, și cu acești ultimi dinari

Oferă-ți niște zambile ca să-ți hrănești sufletul!

Poem persan. Poem care va rămâne pe o plăcuță, lângă un buchet mare de bujori și care va face primirea tuturor celor care îmi vor trece pragul.

Stil minimalist, în stil japonez, într-un cadru cald înconjurat de lemn și spații largi

Continue