Un alt fel de radar

Context: Ce nu se predă este grija pe care ar trebui să o purtăm pentru noi și atenția asupra noastră. Mai ales atunci când pierdem. Când energia, timpul și picioarele noastre parcă nu bat cărările care trebuie. Atunci când ni se pare că în loc să alegem drumul din stânga, l-am ales pe cel din dreapta și ne-am tulburat perspectivele. Când ni se pare că ne-am îndepărtat atât de tare de la ceea ce visam, încât nici timpul liber nu mai are puterea de a ne scoate la liman – pentru că atunci când ești copleșit, te obosește orice. Cu toate acestea, există povești care își iau cu brio rolul de învățători. 

Lecția numărul  1

Expunere:  Tinerețe, dorințe și decizii

Și-a dorit mult să devină scriitor. Încă din copilărie. După universitate s-a angajat ca redactor, tocmai pentru a se întreține din scris.

Sursă

Punct culminant: Un sfat

Într-o zi, unul dintre colegii săi seniori, l-a invitat în oraș, iar în timp ce își turna cel de-al treilea Martini, i-a dezvăluit adevăratul motiv pentru care îl chemase la cină: 

„Ar trebui să iei în serios opțiunea de a schimba domeniul în care lucrezi acum. You are not writer material! Munca ta este indisciplinată, stilul tău este bizar, iar ideile tale pur și simplu nu se potrivesc cu cititorii de rând. Încearcă Dreptul, un alt business, scutește-te de această suferință.”

Desfășurarea acțiunii: Așa să fie

Mult timp nu a trecut  până când personajul cu pricina nu a pus în practică sfatul seniorului. Astfel a început călătoria: a făcut construcții în Grecia, a predat engleza în Barcelona, a fost recepționist la un hotel din Paris, un ghid turistic în Dublin, a făcut documentare, per total a schimbat peste 50 de joburi diferite. Între timp a scris foi întregi de scenarii, romane, eseuri. La 36 de ani s-a întors în Los Angeles, iar părinții săi deja începeau să se îngrijoreze pentru incapacitatea lui de a se stabili într-un domeniu. 

Cu toate acestea, părerea sa era alta: 

„Am avut momente de îndoială, dar nu mă simțeam rătăcit. Căutam, exploram, eram flămând după experiențe, iar pe lângă acestea, scriam încontinuu.” Și a continuat căutarea. Până când, aflat în Italia, pentru un alt job, a întâlnit un editor de carte, care l-a întrebat dacă nu are cumva vreo idee pentru scrierea unei cărți. Ceea ce s-a întâmplat ulterior a devenit succes internațional.

Deznodământ: Numele personajului este Robert Greene și reprezintă un nume internațional în ceea ce privește literatura de business, dezvoltare personală. Printre cărțile de succes pe care le-a scris (și traduse la noi) se numără: Rețeta Geniului (bestseller New York Times), Cele 48 de legi pentru a reuși în viață (prima sa carte scrisă).

Vocea Umană

Pe mine m-a cucerit cu Mastery – o carte despre rădăcini, copilărie, observare, introspecție și multe exemple din istorie despre maeștri și despre felul în care au ajuns ei să exceleze în domeniul lor de activitate.

De pildă, se ia exemplu următor:

A fost tot timpul dominat de figura tatălui, care era un doctor priceput. În copilărie nu era interesat de școală, în schimb petrecea mult timp căutând vietăți ciudate. La 15 ani tatăl său a hotărât să întrerupă acest hobby și să-l oblige să facă ceva serios în viață.

L-a înscris la medicină. Doar că fiul său nu suporta să vadă sânge, așa că a renunțat. Din dorința de a se convinge că fiul său este în stare de ceva, tatăl a planificat să-l facă preot. Doar că pentru asta avea nevoie de o diplomă. Ceea ce a însemnat o altă înscriere și o altă facultate: Cambridge. 

Băiatul și-a dat toată silința pentru a se conforma și a suporta educația tradițională. Pe parcurs, și-a îndreptat atenția către botanică, devenind un prieten bun cu profesorul său, acesta din urmă fiind foarte impresionat de calitățile băiatului de a identifica și colecta specii de plante. Într-un final, acesta termină facultatea, licențiat în arte, fiind astfel pregătit pentru poziția care îi fusese rezervată de tatăl său, în cadrul bisericii.

La întoarcerea acasă găsește o scrisoare din partea profesorul de botanică, prin care îl recomandase pentru poziția de naturalist pe vasul HMS Beagle - o expediție în jurul lumii care punea în responsabilitatea băiatului colectarea de specii de plante pentru a fi expediate în Anglia pentru examinări.

Cu toate că a refuzat inițial oferta, amărât de atitudinea tatălui său - care se opunea ferm și vehement, dar bucuros pentru aventura la care ar fi putut participa, s-a răzgândit în câteva zile. 

În decembrie vasul și-a ridicat ancora, însă pe măsură ce înainta, entuziasmul băiatului scădea. Răul de mare, viața de pe vas, singurătatea, neîncrederea în sine, atitudinea tatălui îi aminteau constant că a făcut greșeala vieții lui. 

Singura strategie în fața acestor dorurilor de casă și a insecurităților era observarea naturii și a oamenilor care îl înconjurau - devenind și el un adept al stoicismului.

Cinci ani a durat voiajul, timp în care, Charles Darwin, căci despre el este vorba, s-a transformat complet - ajutat de ceea ce îi făcea plăcere - natura. Dacă înainte de călătorie, orice fel de muncă i se părea incredibil de plictisitoare, la sfârșitul voiajului simțea că nu se cuvine să risipească nici măcar o secundă. Nivelul la care a ajuns îi oferea ușurința să identifice specii de păsări doar auzându-le ciripitul. 

The principle is simple and must be engraveed deeply in your mind: the goal of an apprenticeship is not the money, a good position, a title, or a diploma, but rather the transformation of your mind and character - the first transformation on the way to mastery. You must choose places of work and positions that offer the greatest possibilities for learning.

Ce mi-a plăcut? 

- poveștile adevărate, explicațiile și principiile care le urmau - notate de autor

Când, unde, cum?

- nu e o carte pe care o pui în bibliotecă și uiți de ea, mai degrabă e o lectură care se sedimentează pe măsură ce trece timpul; eu am citit-o la început de iunie, iar acum, reluând câteva paragrafe îmi dau seama că deși a trecut puțin timp, înțeleg mult mai bine ceea ce subliniasem cu 2 luni înainte

- unde? in the back of your mind - acolo unde totul se poate schimba cu ușurință

- cu multă deschidere și cu atitudinea unui om care vrea ce e mai bun pentru el, dar nu oricum

Anul trecut pe vremea asta scriam și o Scrisoare către o dăruitoare de cafea

Continue

Să faci ascultare

Mi-e tare dor de Neamț și de verile în care bicicleta, fratele, gogoșile, înghețata, plimbările de seară, urcatul pe Pocrov și clopotele duminicii însemnau cea mai așteptată și însemnată vacanță de vară. Scurtă ce-i drept, căci zilele erau numărate și bifate în calendar pe măsură ce se risipeau, dar mi-e dor de ele în fiecare an.

Acolo am auzit pentru prima dată "să faci ascultare" și "să rupi din voia ta". 

Nu știu cât am priceput atunci profunzimea lor, dar le-am luat cu mine pe oriunde m-am dus.
Acum cred că ascultarea, pentru noi, cei dincolo de porțile unei mănăstiri, începe dinăuntrul nostru. Mai întâi cu propria persoană, iar apoi cu ceilalți.

Mi-am adus aminte de vorbele din mănăstire ascultând un interviu, săptămâna trecută, în care Michael Gervais (coach și psiholog care a stat în spatele unor medaliați la Jocurile Olimpice sau câștigători de Super Bowl din America) spune la un moment dat:

Vocea Umană

Peste acest principiu am dat și în cartea lui Robert Greene, Mastery (pe care abia aștept să o povestesc, e una dintre preferatele de anul acesta). El se referă acolo și la a ne oferi timp pentru asilimare. Ca de exemplu, atunci când intrăm într-un domeniu nou, instinctul este să impresionăm (been there, done that). În schimb, avem nevoie mai întâi să ascultăm și să înțelegem, ca mai apoi să executăm. Mie mi-a luat două joburi să pricep cât am nevoie să ascult pentru a mă simți cât de cât confortabilă și independentă cu munca în sine.

E o lume îngrămădită: de vești, informații, oameni, posibilități, schimbări, inovații, catastrofe. De asta cred că ne-am convins, de unde și pornirile de a nu mai avea timp, de a ne grăbi, de a sări peste etape, de a fi copleșiți.

Poate dacă creștem volumul sunetelor din interior și le dăm ascultare, poate dacă punem pe pauză, măcar câteva minute pe zi, zgomotul de afară, poate dacă aplecăm mai mult urechea și închidem mai des buzele ne găsim mai repede drumul, liniștea și prosperitatea.

P.S:

"Cine știe...tace. Cine nu știe - vorbește." Iată înțeleapta vorbă din bătrâni, acasă la ea deopotrivă în Pateric, în sufism, confucianism sau budismul Zen, cu care am crezut de cuviință să-mi încep rândurile despre călătoria la Sfântul Munte. (...) Nu de alta, dar zilele trecute am găsit din întâmplare o "Carte de cetire" tipărită la Iași în 1883 - unde scrie limpede: "Ascultă mult și vorbește puțin, căci pentru aceasta ți-a dat Dumnezeu două urechi și numai o gură!" Pas de a mai spune ceva. (Dan C. Mihăilescu - Oare chiar m-am întors de la Athos?)

Continue

De ce ne pasă atât de mult?

Bunicul, la vremea lui, când se simțea de tot rahatul, își spunea: Măi, să fie, chiar mă simt ca o balegă azi. Eh, asta-i viața. Ia să mai adun niște fân.

De ne pasă astăzi atât de mult sau de ce suntem permanent nemulțumiți? (unii dintre noi) 

Știu că întrebarea se duce pe multe direcții, că este foarte subiectivă și că atrage în joc și alte elemente, însă există niște răspunsuri la care m-am gândit sau despre care am vorbit cu câțiva prieteni, pornind de la cartea "Arta subtilă a nepăsării".

Am spus așa:

- ne pasă pentru că suntem bombardați cu (prea multe) informații despre prea multe banalități, oameni dintr-un alt colț de lume, cu informații negative ( a se vedea un buletin de știri; apropo, știați că atunci când a părut televiziunea în America, la un moment dat, un prezentator a apărut în emisie spunând astfel: "Ne pare rău, dar pentru astăzi nu avem nicio știre"?; credeți că în America, tărâmul tuturor posibilităților, nu se întâmpla absolut nimic notabil care ar fi meritat prezentat? Cu siguranță că da, doar că atunci informația însemna altceva.)

- ne pasă pentru că deschidem cel puțin două surse de informație (Facebook și Instagram) care povestesc despre ce mai fac alții (chiar și despre oameni pe care nu i-am salutat de câțiva ani buni), cât de grozavă este viața lor, unde merg, ce mănâncă, pe cine cunosc; iar asta însemnă presiune, de câteva ori pe zi

- ne pasă pentru că presiunea duce la stres, iar stresul ne organizează corpul în așa fel încât toate funcțiile lui lucrează la cote anormale, care înseamnă defazare (despre asta poți citi în "De ce nu fac zebrele ulcer" - e destul de solidă cartea, cu multe explicații, pe alocuri prea detaliate - părerea mea, dar care te ajută să înțelegi ce se petrece cu organismul nostru atunci când stresul devine cronic)

- ne pasă pentru că, în mare parte, am fost educați prin comparație (care în anumite situații duce la evoluție, însă, de exemplu, în copilărie, fix această comparație nu m-a ajutat deloc. Mai degrabă m-a făcut să mă simt mereu pusă la zid, analizată în funcție de calitățile altora, care erau mai multe și mai faine decât ale mele. Iar acest lucru aduce căutarea constantă a unei validări din exterior)

- ne pasă prea mult pentru că e important ce cred alții despre noi, cum ne vedem în ochii lor; am cunoscut și oameni pentru care părerea celorlalți nu este trecută în calcule, însă știu că există și persoanele de partea cealaltă a barierei, care încearcă în fiecare zi să înțeleagă că "tot ceea ce fac, fac pe viața lor", nu a altora



Întrebarea următoare, evident, este: Și atunci ce facem?

Ne putem specializa în "Arta subtilă a nepăsării".

A nu-ți păsa nu înseamnă a fi indiferent, ci a te simți confortabil cu faptul că ești diferit. (...) Conceptul nepăsării propune o modalitate simplă de reorientare a așteptărilor față de viață și de selectare a lucrurilor importante sau neimportante. 

Aceasta este o teorie pe care o propune Mark Manson - un autor puțin diferit, din sfera dezvoltării personale. Lectura sa este simplă, amuzantă, uneori dură sau inconfortabilă. De ce? Spune că fericirea este o problemă, că răspundem la întrebările greșite și că nu suntem cireașa de pe tort, printre altele.

Ce propune el?

- Alege lupta - adică înarmează-te pentru suferința/durerea/lupta/încercările prin care vrei să treci (sau altfel spus: fie regreți că nu ai făcut acel ceva, fie parcurgi acele etapele care durează și care implică mult timp, muncă, răbdare, sacrificiu, pierderi etc)

O întrebare mai interesantă însă, una pe care cei mai mulți nu și-o adresează niciodată, este: Ce fel de durere vrei în viața ta? Pentru ce ești dispus să lupți? Deoarece răspunsul la aceste întrebări e un factor determinant mai important pentru modul în care îți vei trăi viața.

It's not about not giving a fuck, but choosing what to give a fuck about.

- Alege responsabilitatea - cu siguranță problemele pe care le avem nu vin toate doar din cauza noastră, iar situații pentru acest lucru se găsesc oriunde, de la cele mai mici, la cele mai grave. În schimb, pe noi cade responsabilitatea să reacționăm într-un mod care să ne facă, pe parcurs, mai bine și nu mai rău. Iar despre asta vorbesc și psihologii atunci când amintesc despre copilărie și traumele pe care le înregistrăm. Sanda Nicola povestește și ea în "Carte de identitate" despre termenul limită pe care îl avem la dispoziție, până la care putem da vina pe părinți. Ce se întâmplă după el cade sub responsabilitate proprie.

Adevărata întrebare este: Care sunt lucrurile de care alegem să ne pese? Care sunt valorile în baza cărora alegem să acționăm? Care sunt standardele după care alegem să ne evaluăm viața?

- Nu există "cum" 

(...) cum mă schimb? Iar eu la asta răspund, folosind cea mai bună mimică a lui Yoda cu putință, în felul următor: Faci sau nu faci; nu există cum.

Ne pasă, nu ne pasă, un lucru ar trebui să fie bine înțeles: "Tot ceea ce facem, facem pe viața noastră" - este un sfat pe care l-am auzit de la un om tare drag mie, care la rândul lui l-a primit de la un om drag lui, Oana Pellea. Știu că teoria se potrivește foarte fain cu literele și că arată atât de bine pe hârtie, însă, un reminder, uneori, poate stârni un zvâc de creație sau energie.

Pentru încheiere, vă las cu un video care trece în revistă 5 principii curajoase pentru a practica arta subtilă a nepăsării:

P.S: aici este linkul către platforma de kindness despre care face referire în video (minutul 4:30)

Anul trecut pe vremea asta scriam: Despre simplitatea locului în care trăim

Continue

(Recenzie) Despre răbdare, alături de Dan C. Mihăilescu și Ciprian Măceșaru

După un drum de 15 ore, fără cușetă, Arad-București, răbdarea nu-mi mai pare un concept SF.

După un an de București, răbdarea pare singura monedă cu care pot să mizez aici.

Lecția pe care ne-o oferă Bucureștiul nu e o lecție de artă, ci o lecție de viață. El te învață să te adaptezi la toate, chiar și la imposibil. El încarnează bine sufletul unui popor a cărui răbdare e nesfârșită, sublimă ca aceea a animalelor și al cărui optimism îngăduitor a inventat această zicală: Mare-i grădina lui Dumnezeu! Capitală a unui pământ tragic unde adesea totul sfârșește în comic...

După cartea - dialog epistolar, semnată de Dan C. Mihăilescu și Ciprian Măceșaru, mă gândesc la un singur lucru: Ce fel de răbdare mă caracterizează?

Vocea Umană

Așa cum există inteligență analitică sau practică, emoțională sau socială, tot la fel cred că există și mai multe feluri de răbdare. Și pentru ca lucrurile să se afle în ecuație, ea se vede influențată și de schimbările/vremurile pe care le trăim.

Ce-ar fi să glosăm pe marginea a două tipuri de răbdare aparent contradictorii, dar osmotice, cred, în fapt: răbdarea profesională și cea sentimentală. Ce înseamnă a crește organic, a-ți șlefui talentul fără să-ți pese de timp, mediu, încercări etc. Și ce poate aduce răbdarea în iubire: împăcare sau blazare? erotism sau pragmatism? cizelare reciprocă sau negoț domestic? pitoresc sau rutină? 

Cu siguranță, eu și bunicul nu ne referim și nu vedem răbdarea în același fel. 

El avea răbdare să se trezească și să își bea cafeaua indiferent de cât de mulți cai avea de potcovit la fierărie (spun trecut pentru că acum, la pensie, plimbările, știrile, înghețata, pisica și Azorel îi sunt cele mai cunoscute), el se "răsturna" după fiecare prânz, avea răbdarea să își fixeze ceasul în fiecare seară și să-l întoarcă, să caute posturile de radio (în special Iașul, cu dedicații muzicale), să ațipească, adesea, la actualități, să-mi spună să am grijă de perechea mea - asta după ce a încercat de mai multe ori (de pe mobil) să prindă conexiunea cu mine. Ca să nu mai amintesc de vremurile pe care le-a prins în tinerețe, de poveștile cu femeile care își așteptau bărbații de la război, de soldații ruși care intrau cu bocancii în viața lor. Răbdau.

Nu îmi doresc să idealizez, ci doar să mă potrivesc în peisajul actual al nerăbdării: eu nu am răbdare să-mi pun întrebări, nu mai vorbesc de a aștepta răspunsuri, nu am răbdare cu nesimțirea tuturora, cu un click care durează prea mult, cu un telefon care se strică, cu liniștea - nici măcar acolo nu am răbdare. Chiar astăzi, la ora la care scriu articolul, este ziua internațională a practicanților de yoga. Acolo să vezi încercare! Nu mai pomenesc de meditație pentru că am eșuat cu grație și coroniță!

Însă, tocmai din aceste motive, am luat cartea aceasta verde fără să clipesc. În dublu exemplar, pentru cadorisit. Nu m-a dezamăgit. Poate că m-aș fi așteptat să vorbească mai punctat, să sfătuiască, să ofere o mână de ajutor celor care se luptă cu nerăbdarea și nu să îi pună la zid (uneori).

Mi-a plăcut mult ideea scriitorilor de a face schimb de scrisori, mi-a plăcut să descopăr, de la sursă de încredere, felul în care Dan C. Mihăilescu își petrece ziua (pe îndelete!) și cum se zbate, între roluri de îndeplinit, partenerul său de confesiune, Ciprian Măceșaru.

Tu alergi între enșpe joburi și angajamente zilnic, în vreme ce eu fac exclusic ce-mi place și sunt plătit fix pentru aceste plăceri. Nu știu câtă lume are parte de așa ceva. Și asta nesmintit din 1980 și până azi.

Cu ce am rămas?

- răbdarea s-a născut odată cu lumea, cu Facerea, este parte din fiecare dintre noi, însă vremurile pe care le trăim ne influențează și capacitatea de a ne răbda (mai ales pe noi înșine)

Iubirea rabdă îndelung; iubirea se dăruie, ea nu se invidiază; ea nu se trufește, nu se îngâmfă (...) pe toate le crede, pe toate le nădăjduiește, pe toate le rabdă. Credința, nădejdea, iubirea compun triunghiul sacru al ființei. Însă răbdarea forjează trepiedul.

- litera scrisă, cu penița, creionul, pixul, stiloul ajută la construirea și înfrumusețarea răbdării, iar în acest context, Dan C. Mihăilescu, măiestrește o construcție frumoasă: "tolănirea iubitoare a cernelii"

- nu orice răbdare are final fericit

O răbdare lipsită de luciditate este la fel de tristă ca o nerăbdare nepotrivită. O răbdare lipsită de conținut, o răbdare pasivă nu ajută. (...) Răbdarea pasivă mi se pare specifică mioritismului, limfatismului cronic.

Când, unde, cum?

- atunci când vrei să îți răsfeți diminețile de duminică (dar nu numai), când vrei să îți amintești de vremurile trecute, când scrisorile erau la modă, atunci când vrei să te inspiri

- acolo unde îți este cel mai comod, la umbră sau la soare

- cu răbdare, cum altfel?


P.S: Muică, să vă-ngăduiți!

P.S 2: Anul trecut pe vremea asta scriam despre Domnul Tic, Laura sau despre fericire și alte personaje de carte

Vocea Umană

Continue

Propriul Roland Garros

Un domnișor, probabil învârtindu-se în jurul cifrei de cinci ani, cu ochi albaștri, își face din pietrele de pe jos cele mai bune prietene. Sau poate este o ea, o tânără domniță, nu știu, părul lung la copii îmi dă sistemul de apreciere peste cap. Îi spune Didi - așa îl/o strigă mama sa, de pe banca de alături, în timp ce vorbește la telefon. Multitasking-ul sigur ne omoară astăzi.

Sunt în față la TNB, e prea zgomot pentru o carte, deși, la nevoie, pretenții mai slăbuțe. Se joacă puștiul cu pietrele ceva nemaipomenit. Dă din picioare, din mâini, peste cap, le ascunde, le răstoarnă, își face castel, le împrăștie, ochește puncte în depărtare. A făcut lună pietrișul de aici.

Privesc scena și mă gândesc. Oare ce înclinație să se ascundă în el? Clar are energie (fenomen des întâlnit la puștime), clar are joc de picioare, se încumetă să arunce... să meargă la tenis? Baiat de mingi - dacă tot îi place să strângă. Apoi..poate se îndrăgostește de tenis și peste 20 de ani avem un alt campion de Roland Garros.

Sursă

Oare așa s-au gândit și părinții Simonei? Așa s-au gândit toți părinții copiilor care au avut un vis și l-au urmat?

Mama sa pare totuși interesată de conversație. Poate a avut o zi grea și se descarcă cum poate; așa cum am făcut și eu acum 10 minute, înainte de a se așeza ea pe banca de lângă mine. Nu judec. Sau cel puțin încerc. Știu că ceea ce se întâmplă în spatele unui om este rodul a unor factori atât de diverși și mulți încât mi-aș pierde timpul dacă aș încerca să îi ghicesc. Suntem nu doar suma a celor cinci cei mai apropiați oameni, ci și a jobului, a cărților pe care le citim, a problemelor pe care nu vrem să le rezolvăm, a emoțiilor după o zi întreagă, a omului de lângă noi, a părinților și alegerilor mărunte.

Cred că vreau să spun că mi-ar fi plăcut să mai am doar un an sau doi până să câștig propriul meu trofeu de Roland Garros. Să-mi câștig bătăliile, să mă duc pe terenul meu de sport și să nu plec de acolo până când nu se scurge și ultima picătură de sudoare de pe frunte, până când nu simt că următoarea lovitură poate fi și ultima respirație. Vreau să am terenul meu de joc, mingea și paleta mea și să strig cât mă țin plămânii. Nu de durere, ci de implicare.

Băiețelul încă nu a plecat. Își vede de treabă prin iarbă. Spun că e băiat, prea îmi face ochi dulci.

Între timp, mai dau o foaie: 12 Reguli De Viață.


TNB
București
12 iulie

Continue

(Recenzie) Despre adâncimea rolului de mamă - Ceea ce datorăm

Te-ai gândit vreodată la ceea ce datorezi tu?

Da, tu - cel care acum poate te pregătești să te aniversezi, tu cel care ai primit o veste bună, cel care simte că a dat lovitura, cel care a întors spatele cuiva în acest moment sau cel care se simte bine cu viața sa?

Te-ai gândit vreodată că ești dator cuiva pentru ceva? Pentru liniște, bucurie, armonie, entuziasm, decență, respect, echilibru?

Și cât de lungă poate fi lista...

Săptămâna trecută am terminat "Ceea ce datorăm", de Golnaz Hashemzadeh Bonde - o scriitoare iraniană, stabilită în Suedia, și mi-au tot revenit întrebările acestea în minte. Care sunt datoriile pentru care sunt recunoscătoare?

Vocea Umană

Cu siguranță fiecărui om pe care l-am întâlnit în viață, fiecărui eveniment și fiecărei situație le datorăm câte ceva, chiar și țării în care trăim, deși în cazul de față probabil că România îmi este mie datoare, dar...înțeleg că nici eu nu am făcut chiar tot posibilul să o fac mai bună.

Golnaz Hashemzadeh Bonde

Chiar despre societate, patrie, migrație, oameni și familie vorbește și Nahid, personajul scriitoarei. Revoluția din Iran a prins-o cu un soi de curaj greu de închipuit aici, acum (poate doar cei care au prins revoluția noastră pot să empatizeze). S-a luptat acolo cât au ținut-o armurile interioare. Asta până când a pierdut un om, a trădat și s-a trezit prinsă în rolul de mamă. Apoi Suedia s-a întâmplat în viața ei fără să se aplece către mama sa și să îi spună: "Maman, trebuie să o fac, este pentru ea, pentru fiica mea."

Dar nu pleci de undeva pentru că te-ai dat bătut. Pleci să faci ceva, să construiești ceva nou. Să construiești ceva, semn că nu dai doi bani pe căcaturile care ți s-au întâmplat până atunci.

Spun prinsă pentru că Nahid scoate din adâncurile ei niște gânduri despre ce înseamnă să fii mamă, încât pe mine, cel puțin, m-a forțat să las cartea puțin și să diger ceea ce simte ea. În calitate de copil i-am reproșat faptul că e nedreaptă, egoistă și crudă. Cu atât mai mult cu cât este diagnosticată cu cancer, o boală care îi răscolește amintirile din Iran și traseul pe care l-a întins până la 50 de ani.

Oamenii au impresia că, dacă-s părinți, e automat nevoie de ei. Nu-i deloc așa. Oamenii s-au descurcat mereu. Cine zice că povara pe care o reprezint e mai mică decât sentimentele de ușurare după? Eu, una, nu sunt de acord. Nu sunt genul de om care să te scutească mai mult decât să te împovăreze. Deși ar trebui să fiu. Fiind mamă, mă gândesc. E responsabilitatea mea. Să le ușurez viața celorlalți. Dar n-am făcut-o niciodată.

Și acum mă gândesc, oare ce datorează ea? Să fie ironic titlul...când de fapt viața i-a smuls mare parte din fericiri și i-a lăsat în loc imaginile în care era bătută, înfricoșată, speriată? Că nici în Suedia Iranul nu a părăsit-o? Sau că de fapt "Ceea ce datorăm" se referă la viitorii copii ai copiilor noștri care moștenesc o viață bună pe sacrificiile și deciziile prezentului.


Ce mi-a plăcut cel mai mult?

Stilul scriitoarei, scurt, concis, rapid, plin, așa cum nordicii m-au obișnuit. Și surpriza faptului că lectura s-a dovedit altfel decât m-aș fi așteptat. Dacă din start am aflat că mai are foarte puțin de trăit, felul în care se derulează acțiunea m-a luat pe nepregătite. Și puterea ei. În fața a orice. Mai puțin în fața propriilor frustrări și nerealizări.

Stiloul alunecă pe hârtie. Vreau să știu ce las în urma mea. (...) Nu sunt mulți bani doar pentru una ca mine. Sunt mulți bani pentru oricine. Sunt mulți bani pentru Aram. Dacă nu înțelege chestia asta, n-are decât să și-i bage undeva! Copil de revoluție. (...) Ea are șanse mai mari să-și trăiască viața, să se bucure de ea. Nu doar fiindcă o să mor. Fiindcă n-am avut niciodată șansa asta. Abilitatea de a-mi trăit viața.

Când, de ce?

- Când crezi că nu se poate mai rău.
- Pentru că oamenii împart, au amintiri, le scriu, iar noi existăm fără să știm că de partea cealaltă a lumii se întâmplă revoluții personale. Iar atunci importanța noastră se împarte și la alte dureri.


Ce mai poți citi?

- Tot despre Revoluția Islamică, despre felul în care femeile s-au luptat (silențioase) împotriva regimului, despre descoperiri și putere poți citi și în "Citind Lolita în Teheran".

Vocea Umană

Cea mai mare presiune se exercita asupra studenților. Mă simțeam neajutorată auzind câte mai pătimeau. Studentele erau sancționate dacă alergau pe scări sau întârziau la ore, pentru că râdeau pe culoare sau pur și simplu pentru că vorbeau cu persoane de sex opus. Într-o zi, Sanaz s-a năpustit în sala de curs, spre sfârșitul orei, plângând. Printre lacrimi și suspine, ne-a explicat că întârziase fiindcă gardiana de la intrare, găsindu-i în geantă un fard de obraz, încercase să o trimită acasă cu o mustrare scrisă. (Citind Lolita în Teheran, pagina 21)

Oldies but goldies: Iubire, Timp și Moarte = Collateral Beauty

Continue

(Recenzie) Fata care citea în metrou: Pagina 247

Tocmai ce am terminat cartea, însă nu cred că va ține companie vrafului de cărți citite. O mai păstrez lângă mine pentru a memora toate acele răspunsuri subliniate, pentru a le asimila cu sârguință.

Vocea Umană

"Fata care citea în metrou", de Christine Féret-Fleury este o carte despre cărți, despre biblioteci altfel, despre oameni-cărăuși (aceia care îți oferă o carte și îți schimbă sensul vieții), dar și despre schimbare, curaj și…pagina 247.

Christine Féret-Fleury

Tocmai ce am terminat cartea și mi-am spus că trebuie să trec peste pagina 247! – un moment care probabil există în viața fiecărui om, mai devreme sau mai târziu. 

Am închis cartea și mi-am închipuit că dacă aș alege ca viața mea să se desfășoare între coperți, atunci aceasta aș vrea să fie, cu siguranță!

(…)și lacrimile care, de la pagina 247, (Juliette verificase trăgând discret cu ochiul spre vecina ei) creșteau între genele tinerei, apoi se prelingeau spre colțul gurii, în timp ce pleoapele coborau și un suspin involuntar îi ridica sânii rotunzi, pe care se mula bluzița foarte cuminte. Oare de ce pagina 247? se întreba Juliette, urmărind cu privirea o umbrelă deschisă, care străbătea grăbită peronul stației (…). Ce se petrecea acolo, ce emoție apărea brusc, ce sfâșiere, ce angoasă care-ți tăia răsuflarea, ce spasm de voluptate sau de abandon?

Juliette este o tânără firavă, sensibilă, emotivă, poate că introvertită (nu știu sigur fiindcă personajele lui Christine sunt asemenea oamenilor pe care îi întâlnim o dată sau de două ori în viață, ne schimbă percepții, ne învață, dar despre care nu știm mare lucru). 

Ea găsește la un moment curajul...sau prezența de spirit de a schimba ruta pe care merge, de obicei, la muncă, ceea ce înseamnă începutul unei vieți noi:

- Îl întâlnește pe Soliman, bărbatul care miroase a praf de carte îngălbenită

- O cunoaște pe micuța Zaïte (de la care eu am avut de învațat mai multe decât de la toți adulții din carte) – o voinică, o vitează, dar și o înțelepciune în miniatură

- Tremură atunci când dă față în față cu domnul cu pălărie veche (cel pe care îl spionase de atâtea ori în metrou și despre care își închipuise că este biolog) 

- Și se înfioară atunci când înțelege cine era bătrâna din metrou, cea care ținea mereu în brațe o carte de bucate.

Evenimentele se întâmplă repede, însă nu sunt prezentate de la un cap la altul, se întrepătrund, iar finalul surprinde (cred eu) într-un mod tare plăcut.

Cât despre pagina 247... m-a cuprins încă de la început. 

Nu m-am gândit niciodată de ce se întâmplă un anumit eveniment la o anumită pagină dintr-o cutare carte. 

Însă Juliette își pune multe întrebări. Cu toate că nu are răspunsuri aproape la nici una.

Pagina 247 poate că înseamnă slăbiciune, punct mort, moartea unui personaj preferat, revoluții personale, anxietate, război...

Vi se întâmplă să citiți romane sentimentale? întrebă ea fără să se întoarcă. O să vă surprind, răspunse el. Da. Din când în când. Ce se întâmplă la pagina 247? Timpul trecea. Bărbatul părea să reflecteze la întrebare. Ori poate urmărea o amintire. Apoi spuse: La pagina 247 totul pare pierdut. Știți, e cel mai bun moment.

... cel mai bun moment să o iei de la capăt, să găsești soluții, să te oprești, să calculezi, să iei o pauză. Sau cum spune în carte, la câteva pagini distanță, amintind despre un poem scris de Mari Evans, cea care a semnat un manifest pentru multe femei de culoare, printre care și Maya Angelou: "să renaști din umilință."

I am a black woman

tall as a cypress

strong

beyond all definition still

defying place

and time

and circumstance

assailed

impervious

indestructible

Look

on me and be

renewed

Mi-a plăcut mult...

- faptul că nu sunt idealizate cărțile, în sensul în care îl explică de atâtea ori micuța Zaïte, dar și mama ei: 

Vântul, rosti ea, vântul...Ieșiți din casă, Juliette, duceți-vă să respirați! Duceți-vă să ascultați! Ați stat prea mult închisă între cărți. La fel ca el. Cărțile și oamenii au nevoie să călătorească.

Unde? Când? De ce?

- în aer liber, între oameni, în vânt, lângă o apă liniștită, în călătorii, în dimineți și sigur..în metrou

- când lucrurile nu mai merg ca unse, atunci când ai nevoie de o gură de aer sau poate atunci când îți este dor de o poveste, de cuvinte simple, dar cu mult sens

- pentru că au fost alții înaintea ta care și-au pus întrebări și este posibil să le găsești aici, la pachet cu niște răspunsuri

Vocea Umană - Fata care citea în metrou, pagina 158

O coloană sonoră buună bunăă de amestecat cu paginile din carte. Iar Kina Grannis are o voce de pus pe suflet. 


Anul trecut pe vremea asta scriam: Cum a fost la TEDx Iași 2017?

Continue