Blind date cu Mirela Retegan sau "Astăzi despre Astăzi"

Mă prindea 12 noaptea acum două zile în plină manifestare de pozitivism și energie.

Îmi simțeam corpul cum o ia la vale dar starea interioară de atâta bine avea grijă să îl tragă la deal și să mai citească încă vreo 50 de pagini.

Vocea Umana

Cum? De ce?

Mirela Retegan și "Astăzi este despre Astăzi". Atât de mult m-a inspirat, atât de mult m-am și regăsit în unele gânduri de-ale ei, atât de multă energie îmi luam din câteva rânduri încât nu mai conta că trecuse mult de ora de somn.

Pe Mirela am descoperit-o mai mult în ultima perioadă. Interviul cu Lorena Buhnici și Andreea Esca m-a convins să o înțeleg și altfel. IAr cum atragem pentru noi ceea ce gândim, i-am găsit cartea și am luat-o fără să o răsfoiesc. Mi-am dat un blind date cu Mirela Retegan.

Întâlnirea cu ea (prin intermediul cărții) a decurs pe nesimțite. Știi cum e atunci când te simți atât de bine încât uiți să faci poze și să le pui pe Insta sau Facebook? Cam atât de bine a fost.

Textele din carte sunt împărțite în două și scrise sub formă de articol de blog: 

I: "astăzi e și despre ropotul vieții, despre imaginea din oglindă, despre fantomele trecutului și despre iubire" 

și II: "astăzi e, mai ales, despre copii, dar și despre părinți."

Ce înseamnă astăzi?

Se rezumă la experiența ei de viață și la ce a învățat despre ea în raport cu munca, oamenii, fericirea, iubirea, timpul, Dumnezeu, copii, curaj. Sunt texte mici, dar păstrează o simplitate. Acea simplitate care te îngână să o lași mai moale, să te joci puțin.

Unele sunt mai scurte, altele se întind pe mai multe pagini. Dar toate sunt scrise parcă pentru un om drag. Limbajul este ușor, nimic "termopanico-mansardico", dus înspre zona de poveste. Dacă e de noapte bună, dacă e de o zi ușoară sau de împărtășit prietenilor, o poți afla tu singur.

Despre viață, locuri de muncă și curaj

De ce te-ai mulțumi cu un loc de muncă în care să simți că e doar jumătate din ce visezi tu să faci? De ce te-ai mulțumi să trăiești doar o jumătate de relație? Ce crezi că se întâmplă cu toate jumătățile neconsumate? Se adună într-o lume a jumătăților netrăite, nemâncate, nedormite și neiubite. Și de acolo, din lumea lor, te strigă. Ai văzut vreodată oameni singuri pe stradă? Cu privirea ațintită într-un punct? Ei bine, oamenii aceia vorbesc cu jumătatea vieții lor, care își cere drepturile.

Toată viața am ținut diete. Toate dietele din lume. De câteva zile am început dieta minune. E o glumă această denumire, pentru ca de fapt nu e vorba de nicio denumire. Pur și simplu mănânc orice, dar la ore fixe: la șapte dimineața, la zece, la unu, la patru și la șapte seara. Nimic între mese, în afară de apă plată, cafea fără zahăr și lapte. În două săptămâni am slăbit cinci kilograme.

Despre iubire și părinți

Dacă ai tăi nu au știut cum să se apropie de tine, cum să te iubească, să te alinte, să te susțină, nu fi supărat pe ei. Dacă te-au certat în loc să râdă cu tine, (...), iartă-i. Dacă vrei să-ți fie prieteni, dacă îi vrei de partea ta, nu aștepta să vină ei. Sparge tu zidul. Ascultă-le poveștile. Acelea sunt viața lor. Dă-le de lucru. Găsește-le teme de studiat și de dezbătut. Astăzi tu trebuie să fii profesorul lor. Dacă vrei ca ei să învețe să trăiască în lumea ta, tu trebuie să-ți faci timp să-i ajuți să o înțeleagă. Materie cu materie. Fă-ți puțin timp să îți crești părinții și, cu ei aduși în lumea ta, o să câștigi tot timpul din lume.

Propriul copil mi-a zis într-o zi: "Mama, eu te iubesc tot timpul, dar nu te plac întotdeauna". M-a șocat. M-a contrariat. Am stat puțin să mă gândesc și mi-am dat seama că și eu o iubesc pe ea mereu, dar nu o plac întotdeauna. Și pot spune asta despre absolut toți oamenii din jurul meu pe care îi iubesc: nu îi plac întotdeauna. Dar există oameni pe care nu îi plac nicio clipă. Nu mi se potrivesc.

Despre puterea lui "mă fac de râs"

Și ce dacă ne facem de râs, ar trebui să ne facem de plâns? A fost întrebarea Fetiței Zurli într-un spectacol. (...) Vă propunem să repunem în drepturi această expresie. Să ne facem de râs. Să fim cât mai mulți de care să râdă lumea. Cei care nu se pot face de râs măcar să râdă. Hai să ne facem de râs împreună! Și dintr-o lume de plângăcioși și de văicăroși să ne transformăm într-o lume de răzăcioși. Așa, cu gura până la urechi și cu mâinile pe burtă. Ca Moș Crăciun. Și, ca pe el, o sa ne iubească toți.

Despre minuni

Înlocuiește fii cuminte cu fii fericit. Nu cred în efectul lui "Fii cuminte", ci în surpriza lui "Fii fericit".

Se vor opri și vor ridica sprâncenele. Prima oară, a doua oară, a treia oară. Apoi vor pune întrebări. Și-apoi vor începe să se obișnuiască și vor înțelege că, atunci când faci ceva deranjant pentru cei din jurul tău. nu poate să fie ceva care să te facă nici pe tine fericit.

Cu ce am rămas după ce am închis cartea?

Cu lacrimi dar și zâmbete. Și cu convingerea că dacă păstrăm un anumit grad de simplitate în viața noastră (în modul de a ne trăi experiențele, în vestimentație, în iubire, în gândire, în decizii), ne-am ușura traiul. Acea simplitate care îl face uneori pe un bătrân să fie mai înțelept.

Continue

Sub o mie de kilometri de cer

Despre asta a fost vorba în ultimele zile.
Un cer cât am putut să văd cu ochii și tot atâtea emoții și visuri.

N-ai încotro, când te caută schimbarea, trebuie să o cotrobăi de eventuale mijmașuri iar apoi să o accepți ca pe cea mai bună prietenă. Mie mi-a stat alături un an de zile, nu am știut cum să o tolerez astfel că a rămas în stand-by. Acum i-a venit și ei rândul. 

Spunea un om drag că ajung clișeuri vorbele pe care le-am iubit prea mult. Ei bine, eu o iubesc prea mult pe următoarea: tot ce se întâmplă, se întâmplă cu un scop. Și chiar cred că dacă suntem puțin atenți la noi și la ce-i în jurul nostru, putem pune mâna pe noroc. Că doar nu apare așa de la sine. E nevoie de ceva muncă și din partea noastră. Altfel..degeaba cade para mălăiață în gura lu' Nătăfleață.

Acum a venit rândul schimbării și nu mi-e teamă. Nu după ce am văzut cât de frumoși sunt teii din București, cât de bine se simte când deschizi fereastra și crengile aproape că îți invadează teritoriul în care tu lucrezi. Nu mai spun de cântul păsărilor care își marchează zona și pe care vrei nu vrei, le adopți ca fiind inspirația de dimineață. Deși cafeaua nu-mi intră în program, aș putea să ignor asta și să-mi încep munca sub un tei bătrân, cu o cafea aromată și o revistă.

Sub o mie de kilometri de cer mi-am exersat vocea, gândurile, planurile și dorințele. Ploaia le-a scăldat și le-a dat un aer proaspăt. Se spune că ploaia înseamnă noroc și bani. N-am fost la nuntă, dar poate se aplică și în cazul meu. 

Continue

Domnul Tic, Laura sau despre fericire și alte personaje de carte

Pe Laura am găsit-o așa cum îi șade mai bine: în spatele cărtilor, alături de Tic, cu zâmbetul din dotare și ochii mici de atâta zâmbet. Peisajul se completa cu o expoziție poveste. În stânga lor stătea nestingherită o mașină de scris, completată ulterior cu un răvaș și ceva floricele de câmp.

Am vorbit despre Laura în postarea TED.
Dar am vrut să știu mai multe. Am vrut să descos acel zâmbet atât de molipsitor. De partea cealaltă, zâmbetul m-a primit cu brațele deschise și mi-a lăsat moștenire câteva pagini bune de inspirație. Unele din ele vor apărea, în curând, într-un interviu.

Nu știu dacă eu cred în muze, ci mai degrabă în personaje de carte. 

Mi-a rămas întipărit în minte vorba Laurei. În timp ce alții demontează mitul muzei, ea construiește un exercițiu nou de creativitate, și anume: personajul de carte. Se poate spune că se mândrește cu două: Andrei și Tic.

Vocea Umană

Cu cartea "Domnul Tic" m-am întâlnit în facultate.
Mi-a fost oferită cadou de Moș Nicolae.
Și o bună vreme a însemnat pentru mine lectura de seară, de dinainte de culcare, un fel de ritual pentru a visa frumos.

Laura își numește cărțile "jurnale de fericire", eu le numesc povești de noapte pentru o viață mai bună.

• Am descoperit acolo un talent de a transmite stări cum rar am întâlnit. 
• Am întâlnit un stil de a spune povești cum doar un bunic șugubăț le mai poate spune. 
• Am dat peste o dragoste care acum mă provoacă să-mi trăiesc și eu dragostile mai frumos și mai poetic. 
• Am intrat într-o lume care m-a făcut să visez mai des.

Scriu felii de zâmbete, scriu momente de viață irepetabile. Căci sunt vremuri în care noi zâmbim mult și-aș vrea să-mi amintesc totul atunci când o să-mi lipsească o doagă și fericirea ne va fi mai șubredă. (Domnul Tic și alte iubiri de pe Mușatini)

De ce ar trebui să citești cărțile Laurei?

• Fiindcă avem nevoie să credem în povești de dragoste

• să credem că nu toate poveștile sunt desprinse din cărți, unele sunt desprinse din oameni

• cuvintele pot răni, dar la fel de bine pot coase la loc părți rupte din noi

• pentru o viață sănătoasă nu ai nevoie de bagaje fără număr, vorba lui Andrei "Atât am adunat până acum, o Laura și un Tic"

• fie că ești copil, mamă, bunică, studentă, fericită, trist, aiurit sau debusolat, vei găsi măcar o pagină care să te facă să zâmbești

• vei începe să scrii scrisori

Vocea Umană

Continue

Ce faci când nu-ți mai găsești prietenii?

S-au răsfirat pe unde au putut.

Unul e în altă lume, acolo unde există oameni mici, firavi, poate blonduți, poate cu ochii verzi, poate au gropițe în obraji, poate dolofani.

Acolo nu e de joacă. Ori ești, ori nu ești..deși joaca face parte din program.

Dacă ai trecut pe acolo, știi cât de tare te apasă grija, câte zile însorite îți fac din cele mohorâte, cât înseamnă un zâmbet și cum se termină Pământul atunci când el lipsește, cât costă o îmbrățișare și ce înseamnă luxul atunci când seara poveștile se deșiră sub ochii mici, îndrumate toate de vocea ta.

Dacă nu ai trecut, poți doar să-ți imaginezi și poate e de zece ori mai frumos. De ce? Fiindcă poți crea tot ce vrei tu. Poate într-o zi îți vei aminti de creația ta, îți va fi milă de ea și o vei aduce la viață. Cum spuneam, un prieten are treabă în acea lume, îl auzi rar și atunci când faci asta, e sărbătoare. Când îl vezi, nu-ți mai tace gura. Parcă i-ai povesti și copilaria ta, dar...pardon, o știe. Ai uitat, așa e când pierzi șirul momentelor neîmpărtășite. 

Unul e cu tine în casă, dar adeseori absent. A trecut iarna, a ieșit din bârlog, din hibernare, dar s-a dus la colindat cine știe pe ce coclauri. Mi-e greu să țin pasul fiindcă nu-mi place pe acolo. E gri, e furtuna sau e liniște totală, e zăpușeală sau gheață permanentă, se înalță zmee, se colorează griul, se visează și se râde, dar nu trece mult și ceva/cineva șterge cu radiera toată frumusețea. Instalează la loc nuanțele triste și îmi răpește ochii mari și negri, de copil inocent, curios și neastâmpărat. Ce îmi lasă la schimb? Aceeași ochi de tăciune, dar goi, fixați și neliniștiți. Aș vrea să mă iau la trântă cu acel demon. Să îi bat obrazul, nemernicului și să îi spulber puterea cu doar o amintire. Să știe că suntem puternici. Că ne bârlogim, dar nu ne pierdem prietenii. 

Altul e destul de străin. Au fost doi. Au rămas tot doi, dar separați. Obișnuiam să ieșim sâmbăta la cafeneaua noastră. Nu era mult, dar era timpul nostru. Ne răsfățam în canapeaua Friends, în ceaiurile și dulciurile a la bunica, în muzica bună, în replici Friends, în fotografii pentru o veșnicie, în lacrimi, dar și râsete. Era momentul nostru. Of, dar grijile! Sau nepăsarea, sau amânarea. Se adună toate. Nu te-a căutat când a venit. Dar nici tu nu i-ai trimis nici o îmbrățișare când a plecat. Și astea fac diferența. Prietenii buni au fost la mare căutare dintotdeauna. Păcat că acum simt că îmi pierd dexteritatea.

Pe celălalt l-am visat aseară. A decis să plece din aria mea prietenească și am acceptat. Cu toate astea, mă întreb uneori cum își duce viața? E la fel de genială sau a devenit unul ca noi?

Ce faci când nu-ți mai găsești prietenii? Aș spune că te duci după ei. Sau îi aștepți. Nu am un răspuns corect. Sau măcar un răspuns pertinent. Poate că cel care mă ajută acum este acesta: scrii despre ei. Îi pui în povești când nu îndrăznești să scoți o vorbă. 

Sau poate că ei sunt în locurile bune, dar rătăcitul ești TU.

Vocea Umană

Continue

27 de pași sau Despre demonii tăi

Mă numesc Tibi Ușeriu. Sunt la primul meu ultramaraton. Îmi place ceea ce fac. Atât de mult, că mai am de când să fac de-astea. Sunt fericit că sunt viu, sănătos, întreg. Într-o poiană am avut o cădere de calciu combinată cu o masivă pierdere a memoriei și identității. 

Cartea lui Tibi Ușeriu a fost așteptată precum pâinea caldă. Am pus mâna pe ea (cu împrumut fiindcă nu mai puteam să aștept) și am dat năvală peste povestea lui.

Sursă

Tibi este un om. Te privește, te ascultă, așteaptă câteva secunde și apoi răspunde. Pune greutate în fiecare cuvânt pe care îl spune și parcă își asumă fiecare frază. Nu caută cuvinte pompoase. Nu se pierde în detalii, deși știe că doar ele i-au salvat viața. L-au scos din închisoare, au câștigat curse de ultramaratoane, au preluat frâiele când el a uitat cum se face.

Dar în primul rând, Tibi a fost pierdut.

Prin România, pe la stână, printre oi și ciubote umede, prin bătăia care nu era deloc ruptă din Rai, prin Europa, prin alba-neagra, prin jafuri, evadări și în final prin închisoare.

Pe măsura lecturii, am încercat să mă pun în locul lui, să empatizez, să mă identific. N-am reușit. Nimic din anii pe care i-am trăit nu seamănă cu vreo etapă a vieții sale. Tot ce am putut să fac a fost să rămân gură cască. Recunosc. Și să caut să învârt paginile mai repede. Și să mă ciupesc, să verific dacă visez sau nu.

După ce am terminat cartea, am aflat: Tibi va participa a treia oară la 6633 Ultra, ultramaratonul din Arctic. Cam atât de mult îi place.

Numărul de participanți la 6633 e limitat la 30, dar, acum, la start suntem 12 oameni, numai bărbați. Cum se face că de pe ditamai globul s-au strâns doar o mână de oameni? Iată un lucru foarte suspect din start. Martin și colegii lui ne-au pregătit cum au putut. Ne-au dat nenumărate sfaturi și ne-au reamintit că ei nu ne vor oferi altceva în afară de zăpadă topită cu un gust sălciu. Ne-au prevenit că e treaba noastră să ajungem întregi la finiș. Nu de alta, dar prin ținuturile acelea, moartea e la ea acasă. Poți fi ucis de urși polari, poți fi lovit de tirurile gigantice care bântuie ice-road sau poți îngheța din mers, dacă nu îți dozezi bine energia și hidratarea.

Ce am învățat după cei 27 de pași?

• că omul se naște și moare înainte de termen; apoi realizează că între aceste două praguri există și un timp pe care noi trebuie să îl parcurgem aici, ceea ce îl face să se mai nască o dată și să Trăiasca. Astfel, omul se naște, trăiește și moare.

A fost mai mult decât o competiție: a fost confruntarea pe viață și pe moarte cu trecutul, prezentul și viitorul meu.  Acolo mi-am spus mie însumi lucruri de o sinceritate brutală, acolo am cântat Născătoarea cu voce tare și am făcut ceva ce nu mai făcusem nicăieri, niciodată: am stat de vorbă cu Dumnezeu. Acolo am murit și am renăscut de atâtea ori.

• nu contează educația, părinții, scoala, neșansele, nenorocul, planetele, chiar și acțiunile tale atâta timp cât te oprești și te uiți în jur. Există undeva în corpul nostru un mecanism care ne apară și acela se numește Creier, Curaj, Perseverență. Atâta timp cât există, noi avem puterea de a ne schimba propriul destin. De a întoarce cârma și de a nu ne mai lăsa duși de val. Prea dăm vina pe el, când noi vâslim beți dintr-o barcă șubredă.

Dar se poate. Trebuie să crezi, măcar un pic. Și să te apuci. Să perseverezi. Să mergi înainte spre o țintă, până la capăt. Tot ce poți pierde pe drum e doar viața ta. Ei, și?(...) Zidurile albe sunt doar în mintea noastră. Cu un pic de curaj și încredere poți trece prin ele. 

• toți avem pitici, demoni, găuri negre, fluturi mov, păduri tropicale...poreclele pot continua. Important este să îi recunoaștem și să îi lăsăm în urmă. Fie prin alergat, fie prin meditație, fie prin scris...prin drumuri lungi, orice mijloc care este eficient este bun. Doar să dăm față în față cu noi și să spunem lucrurilor pe nume.

Dar eu alerg mai departe. Cu pas egal, mărunt, măsurându-mi respirația. Vreau să le dovedesc drăcușorilor mei obraznici că sunt mai tare decât ei. Vreau să le arăt că istoria unui om poate fi rescrisă mereu. Ca un hard disk. Nimic nu e definitiv, bătut în cuie, de neschimbat, de neșters, de netrecut. Nimic nu e ireversibil.

Nimic din ce a făcut nu a fost ușor. Dar cum spunea și un prieten, tot ce este ușor nu merită făcut. Eu nu alerg. Încă nu. Dar m-a inspirat în munca pe care vreau să o fac și sunt sigură că te poate inspira pe tine indiferent de domeniul din care faci parte.

Dacă ai citit cartea, cum te-a inspirat Tibi?
Aștept cu drag mesajul tău.

Continue