Sub o mie de kilometri de cer

Despre asta a fost vorba în ultimele zile.
Un cer cât am putut să văd cu ochii și tot atâtea emoții și visuri.

N-ai încotro, când te caută schimbarea, trebuie să o cotrobăi de eventuale mijmașuri iar apoi să o accepți ca pe cea mai bună prietenă. Mie mi-a stat alături un an de zile, nu am știut cum să o tolerez astfel că a rămas în stand-by. Acum i-a venit și ei rândul. 

Spunea un om drag că ajung clișeuri vorbele pe care le-am iubit prea mult. Ei bine, eu o iubesc prea mult pe următoarea: tot ce se întâmplă, se întâmplă cu un scop. Și chiar cred că dacă suntem puțin atenți la noi și la ce-i în jurul nostru, putem pune mâna pe noroc. Că doar nu apare așa de la sine. E nevoie de ceva muncă și din partea noastră. Altfel..degeaba cade para mălăiață în gura lu' Nătăfleață.

Acum a venit rândul schimbării și nu mi-e teamă. Nu după ce am văzut cât de frumoși sunt teii din București, cât de bine se simte când deschizi fereastra și crengile aproape că îți invadează teritoriul în care tu lucrezi. Nu mai spun de cântul păsărilor care își marchează zona și pe care vrei nu vrei, le adopți ca fiind inspirația de dimineață. Deși cafeaua nu-mi intră în program, aș putea să ignor asta și să-mi încep munca sub un tei bătrân, cu o cafea aromată și o revistă.

Sub o mie de kilometri de cer mi-am exersat vocea, gândurile, planurile și dorințele. Ploaia le-a scăldat și le-a dat un aer proaspăt. Se spune că ploaia înseamnă noroc și bani. N-am fost la nuntă, dar poate se aplică și în cazul meu.