Once upon a time...
Dacă aş fi trăit pe vremea comunismului,atunci când ţi se dădea întâlnire în faţă la Cinema sau în Piaţă, la ceas, aş fi fost genul de fată care şi-ar fi
luat ţeapă.
Da! Genul de fată care întâlneşte un băiat -cu care îşi dă întâlnire, fixată la telefonul fix din camera părinţilor, de pe o canapea acoperită cu o
covertură care îţi aduce aminte de Răpirea din Serai -şi care, ca un adevărat
macho man, nu se prezintă la întrevedere.
Absolut!
Acea fată care oricum nu i-ar fi putut spune "eşti un nenorocit" fiindcă numărul lui de telefon nu se găsea în "Pagini Aurii".
Ei bine...acum există mai mult decât o banală carte de telefon. Există "own contacts", "favourite contacts" şi există şi 4000 de
minute (în retea) de îţi cresc antene până apuci să vorbeşti atât -şi s-ar întrezări cea mai mare posibilitate să apeşi "call"-this
motherfucker-şi să îi "binecuvântezi" până la a 10-a generaţie de
neamuri, să-i sugerezi subtil să-şi ia capul si să-l vâre într-o
zonă mai întunecoasă, să-i explici
teoria "Esti un mare prost!" şi poate să aştepţi un răspuns la oricum
retorica întrebare "De ce mama dracului mi-ai cerut numărul de
telefon?"
Evident, cum ar fi fost si pe timpul lui Ceaşcă, şi cum e şi acum, posed o
cantitate dăunătoare de bun simţ, orgoliu şi o dorinţa uriaşă de a nu-mi compromite aceste competenţe, care nu prea merg trecute in Cv...
Aşadar, toate aceste calitaţi mă împiedică să urmez îndeaproape paşii
explicaţi anterior, când tehnologia este atât de...supportive.
La o a treia abatere, totusi, nimic nu este neîndoielnic.
Până atunci, nimic nu dispare, totul se transformă. Asemenea legilor naturii şi asemenea legilor virtuţii personale.
The end.